Valeriu Cebotar s-a născut la Chişinău la 6 septembrie 1977. Studii: Facultatea de Limbi şi Literaturi străine a USM. A colaborat din adolescenţă cu redacţia „Tineret şi copii” de la Radio Moldova, ca mai apoi să fie prezentator de ştiri în redacţia „Actualităţi”. Din anul 2004 şi până în prezent a lucrat în calitate de reporter, iar mai apoi producător la posturile de televiziune Moldova1, EuroTV, PublikaTV, JurnalTV şi Digi24. A fost producătorul emisiunilor „Fabrika”, „Ţara lui Dogaru” şi „Cabinetul din umbră”.
Luni
Revin în Chişinău după doi ani şi jumătate. N-aveam de gând să mă întorc. Dacă nu murea naşa, cine ştie când ajungeam pe-aici. De la Bucureşti până la Chişinău faci opt ore cu autocarul. Am plecat din gara „Filaret” la ora 22.
Primul lucru care m-a surprins după revenirea în oraşul de piatră albă a fost multitudinea de cazinouri electronice. Le vedeam cât în geamul din stânga atât şi în cel din dreapta. Şi asta în cea mai săracă ţară din Europa.
Din autocarul confortabil am ajuns într-un troleu îngheţat. La şase fără un sfert dimineaţa, la noi e frig. Nu înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg de ce nu se încălzeşte transportul public. Taxatorul îmi vinde un bilet rupt cu acurateţe mai cât de la jumătate, pentru ca cealaltă jumatate să i-o vândă altui pasager. Nu s-a schimbat nimic în doi ani şi jumătate.
Bun venit acasă!
Marţi
A fost ziua în care am început să înţeleg cum merg lucrurile în transportul public din Chişinău. Dar cum? A trebuit să stau 20 de minute în staţie ca să aflu că nu mai există liniile de microbuz 110 şi 155. Iau un taxi. Ajuns la destinaţie înţeleg că trebuia să negociez costul călătoriei de la bun început. Ştiu bine că majoritatea taximetrelor din Bucureşti au „maimuţă”, adică le modifică ceva şoferii ca să ai de plătit mai mult, dar parcă mă simt mai satisfăcut când primesc bonul. În Chişinău, pentru acelaşi traseu am achitat în diferite rânduri 30, 35 şi chiar 50 de lei. De microbuze mă feresc, mi-e frică să merg cu ele. Cu troleul cum îţi e norocul. Dacă e liber merg. Dacă e plin, o iau la pas, că tot mi-a spus doctorul să merg pe jos câte o oră pe zi.
Un alt aspect care îţi sare în ochi după o absenţă îndelungată este vestimentaţia moldovenilor. Pe străzi vezi o masă de oameni, neagră-cenuşie, cu feţe posomorâte. Acest tablou îmi aminteşte de anul 1982, când murise Brejnev. Chiar dacă eram copil pe-atunci, mi s-au întipărit în memorie imaginile din acel noiembrie rece, cu muzică funebră, difuzate la televiziunea centrală. Cred că primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a deveni mai fericiţi, este să începem a ne îmbrăca în culori mai vii şi să începem să zâmbim mai des, cel puţin nouă înşine, în oglindă.
Miercuri
Moşul meu Gheorghe Donici nu a avut niciodată paşaport sau „zagranpasport” cum îi spuneam pe vremuri. În perioada fericită a lui Stalin-Gorbaciov nu i-a trebuit, pentru că atunci ca să treci prutul trebuia să ceri „razreşenie” de la Moscova. De când cu independenţa nu i-au mai ajuns niciodată bani nici pentru paşaport, nici pentru a merge pe vre-o 2-3 zile la Zatoka pe malul mării. La insistenţa mea şi a naşului meu am mers toţi trei să-i facem paşaport biometric sau „gheometric” cum glumea moşul meu. Am venit la secţia de paşapoarte la prima oră, chiar cu vreo zece minute înainte de deschidere. Se adunase cam cincisprezece oameni. Bodyguardul, un domn de vreo 50 de ani, cam scund de statură, dar plin de energie a început să ne menajeze: „Întrăm câti douî persoani! Verificaţ s-aveţ tăti actili şi banii schimbaţ. Euro aişi nu prinim. Nu vă împinjiţ. A sî dovediţ tăţ!”. A trebuit să fie construit aşa un edificiu şi dotat cu sistemul cu bon de ordine şi afişaj electronic şi noi tot la coadă vie să stăm.
Dar astea-s fleacuri pe lângă cele ce ne aşteptau în interior. Paşaportul „gheometric”, vorba lu’ moşu, presupune scanarea amprentelor digitale. Arătătorul de la mâna stângă i l-au scanat, iar de la dreapta, ia-l de unde nu-i. După un accident nefericit din tinereţe, a rămas fără falangele degetelor de la mâna dreaptă. Funcţionarul de la ghişeu era foarte insistent, doar că maşinăria sofisticată de ultimă generaţie nu vroia nici în ruptul capului să scaneze amprenta unui ciot de deget. Eu întreb politicos: „Ce-aţi fi făcut dacă îi lipsea degetul cu desăvărşire?”. Fucţionarul îmi răspunde: „Scanam alt deget”. „Păi de ce nu faceţi aşa?”, răbufnesc eu. „Nuuuuuuu, amuş a sî meargî”, răspunse băiatul şi ca printr-o minune din a zecea încercare a mers. Ajungem la următorul funcţionar. Urmeză un dialog halucinant, desprins parcă din timpul lui Brejnev.
- Luaţ loc!!! – strigă la mine doamna de la ghişeu, arătându-mi cu două degete spre canapeaua pe care trebuia să mă aşez. Aici rămâni doar persoana care se documentează!
- Domnă, moşul e cam surd şi vede rău, eu am să-l ajut, cu permisiunea dumneavoastră.
- Luaţ loc!!! Eu an sî-i lămuresc tăt sîngurî! Luaţ loc!!!
- ???
- Luaţ loc, eu an spus!!!
- Doamnă eu am venit să-l ajut pe moşul meu, vă rog să nu strigaţi.
- Eu n-an sî fac nicî pân nu laţ loc!!!
În cele din urmă a întrodus toate datele în sistem şi i-a întins moşului o foaie, să o semneze. Eu, cu experienţa mutilării numelui de către angajaţii OSC-urilor de la străbunei şi până la mine, iau acea foaie să o verific.
- Dumneavoastră n-aveţ voi sâ citiţ! Aiestea-s dati cofidenţiali!
Duduia cheamă boadygardul. Ăsta începe cu: „Nu-i frumos. Hai sî şim bărbaţ”, şi tot aşa. Totuşi nu-i dau moşului foaia să o semneze până când nu o verific. Cu siguranţă că o mare parte din concetăţenii noştri au fost nevoiţi să cheltuie bani, nervi şi timp pentru a corecta greşelile ignorante ale unor funcţionari ca şi duduia de la Întreprinderea de Stat „Registru”.
Prea lung mi-a ieşit cu ziua de miercuri. Şia sta a fost doar pima oră.
Joi
Azi mergem din nou la cimitir. Cic-aşa-i la noi datina, sa meargă rudele la cimitir încă vreo trei zile după înmormântare. De la poarta cimitirului, de o parte şi de alta a drumului tot stau cerşetorii cu mâna întinsă. Eu şi cu naşu, amândoi amărâţi, le tot întindem câte-un leu de sufletul naşei.
Îl rugăm pe unul dintre săraci să meargă cu noi până la mormânt să-i dăm ceva de pomana. Dar uite felul lui: „A eto daleco”? – adică: „avem mult de mers”? „A to ya mogu opozdati na obed”. – adică „pot să întârzii la prânz”. A calculat omul ceva în mintea sa şi zice: „Ladno, tolico begom, a to na obed opozdaiu” – adică: „Bine, dar hai mai repede, că de altfel voi întârzia la prânz”. N-avem încotro aşa că grăbim pasul. Aflând că naşul e tocmai de la Surgut, cetăţeanul respectiv începe ai depăna tot firul vieţii sale, cum a rămas fără servici, cum i-a murit nevasta, cum i-a ajuns fiul la puşcărie şi ce face fiica-să pe străzile nocturne a Chişinăului. Deja naşul îl îndeamnă: „Hai mai repede c-o să întârzii la prânz”.
Dacă voi scri vreodată un scenariu pentru film, voi folosi această scenă cu siguranţă.
Vineri
În fiecare seară, mai toată săptămâna, mergem la aeroport. Câte unul din ai noştri pleacă. Care în Italia, care în Rusia. Am convenit cu naşul că voi cumpăra câte două manuale de limba rusă pentru clasele româneşti şi de limbă română pentru clasele ruseşti. Să trimitem câte unul la Surgut şi la Bucureşti. Astfel, mezina lui Irina îi va învăţa pe copii mei limba rusă, iar Victor şi cu Elena, la rândul lor o vor învaţa româna, prin intermediul skypului,
Cum vreţi domnilor demnitari de stat să înveţe ruşii limba română, dacă în librării nu găseşti cărţi? ...
bineînţeles. Dar ce să vezi? Toţi librarii strâng din umeri. Nu găseşti cărţi de limba română pentru clasele ruseşti cu primul an de studii. Cum vreţi domnilor demnitari de stat să înveţe ruşii limba română, dacă în librării nu găseşti cărţi? Dacă statul nu încearcă să-i intereseze măcar. Sau nici statul nu mai e interesat de această problemă?
Mai pe scurt n-am găsit cărţi. În schimb i-am dus naşului la aeroport o geantă îndesată cu bomboane „Bucuria” şi alta cu vinuri moldoveneşti alese. Ruşii mei de la Surgut au ştiut tot timpul că moldovenii fac vin bun şi nu l-au ascultat pe Onişcenco nici o clipă.
Sâmbătă
- Da cum vrei tu Valera sî nu şii lumea ră dac-aiştea di la conduşeri-ş bat jioc di narod?! – se indignează soacră-mea. La oamini li adaugî în facturî câti şăpti cuburi di apî şerbinti.
Azi, dacă tot e sâmbătă, am ajuns şi la soacră-mea cu un colăcel şi cu o lumânare şi stând la masă tot depănăm despre viaţa din Moldova.
- Batonu o fost doi patrudzăşi, da amu cât-îi? Şăpti ani di staj nu ni i-o socotit la pensii. Asta nu-i bătai di jioc? Cum sâ nu şii lumea ră?
Şi-ntr-adevăr, cum să nu fie lumea rea, dacă viaţa de zi cu zi în Moldova a ajuns să fie o luptă eternă pentru viaţă?
Profitând de ocazia de a se afla pe meleagurile mioritice, maică-mea a mers la Bucureşti să-şi vadă nepoţii. Azi ar trebui să revină. Dar ce s-auzi?
- Alo, Valeriu, eu azi n-am să vin. Mai stau vreo două zile cu ei. Azi mergem la engleză, iar diseară o voi ajuta pe Elena la teme.
Inima-mi râde de bucurie. Mama e de şapte ani plecată în Italia. Este pentru prima dată când copii mei sunt ajutaţi la teme de bunica lor.
Îmi doresc foarte mult să am casa mea spaţioasă, (poate fi şi mai mică, dar a mea să fie) în care să-mi adun familia şi mai mult de cât pentru două-trei zile să nu mai plece nimeni.
