Scrisesem acum două luni despre surpriza Academiei Suedeze – desemnarea pakistanezei de numai 17 ani Malaga Yousafzai drept laureată a Premiului Nobel pentru Pace 2014 –; acum o lună reveneam la capturarea a 267 de şcolăriţe, pe 14 aprilie 2014, la Chibok, în estul Nigeriei, de către gruparea islamică Boko Haram (la această oră mai rămân captive 219 liceene!); ceea ce s-a întâmplat zilele trecute însă într-o şcoală din Peshawar depăşeşte orice limită imaginabilă a ororii: un comando islamist a asasinat cu sânge rece 132 de elevi şi 9 profesori, „răzbunându-se” astfel pe proaspăt în-Nobel-ata Malaga Yousafzai, care a reuşit să scape cu viaţă, acum un an, după ce a fost împuşcată în cap fiindcă pledase public pentru dreptul fetelor la învăţătură. Din relatările supravieţuitorilor, reţin această imagine de coşmar – un profesor a fost ars de viu, iar elevii obligaţi să privească „torţa umană”, sub ameninţarea armelor. Ceea ce m-a dus cu gândul la o carte-cult, Fahrenheit 451, de Ray Bradbury.
Nu cred că talibanii l-au citit pe Ray Bradbury; dacă totuşi şi-ar fi dat osteneala, cred că s-ar fi recunoscut în vajnicii pompieri chemaţi să dea foc la cărţi – uneori, împreună cu deţinătorii acestora! –, scoase fără excepţie în afara legii. Nu voi repovesti acum întreg romanul, este mult prea cunoscut, dar ţin să citez un fragment din „confesiune” bătrânului profesor Faber:
„(…) Eu am văzut cu mult înainte încotro se îndreaptă lucrurile şi n-am scos o vorbă. Sunt unul dintre inocenţii care ar fi putut să vorbească şi să protesteze, atunci când nimeni nu-şi pleca urechea la glasul celor «vinovaţi»; însă eu n-am vorbit şi astfel am devenit eu însumi un vinovat. Iar când, în cele din urmă, au pus pe roate sistemul lor de ardere a cărţilor cu ajutorul pompierilor, eu am bombănit de câteva ori, dar m-am lăsat păgubaş, deoarece pe vremea aceea nu mai bombănea şi nu mai protesta nimeni. Iar acum e prea târziu!
(…) Cărţile nu erau decât un fel de receptacul în care oamenii înmagazinau o mulţime de cunoştinţe pe care se temeau c-ar putea să le uite. Nu e nimic magic în cărţi; magic e doar ceea ce spun cărţile şi însuşi faptul că în ele peticele universului sunt însăilate într-un veşmânt pe măsura noastră. (…) Trei lucruri lipsesc din viaţa noastră. Întâi: ştii dumneata de ce e atât de importantă o asemenea carte? Pentru că astfel de cărţi au ceea ce se cheamă calitate. Şi ce înseamnă oare cuvântul calitate? Pentru mine înseamnă substanţă. Cartea asta are pori, are trăsături proprii, o porţi pune la microscop şi-ai să vezi atunci cum viaţa ei curge, într-o nesfârşită varietate. Cu cât sunt mai mulţi porii unei cărţi, cu atât mai multe detalii de viaţă veridic înregistrate poţi desprinde de pe un centimetru pătrat de hârtie, cu atât mai bună e literatura respectivă. Cel puţin asta e definiţia pe care o dau eu literaturii: a zugrăvi amănunţit. În amănunte inedite. Scriitorii buni ating adesea viaţa. Cei mediocri îşi plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proşti o siluiesc şi-o lasă apoi, sfâşiată, pradă muştelor. Ai înţeles acum de ce sunt privite cărţile cu ură şi cu teamă? Ele dezvăluie porii de pe faţa vieţii…” (Fahrenheit 451, Art, 2013, p. 93, 94-95)
…Aceste note nu pot reda viaţa unor victime ale ignoranţei crase, şi nici alina suferinţele apropiaţilor. Dar dacă, exact ca-n romanul lui Bradbury, un singur „pompier” (avem şi noi destui dint-aceştia, unii în stare latentă, alţii jucându-se cu focul ziua în amiaza mare!) se pătrunde de adevărul celor spuse de „fricosul” profesor şi trece de partea cărturarilor (altminteri, prigoniţi în toate epocile – inclusiv de Vatican!), înseamnă că sfârşitul istoriei se amână cu cel puţin o pagină – cinste cui va scrie-o.