Otrăviţi cu şampania victoriei (sau a înfrângerii, după caz) parlamentarii au votat, chiar înaintea învestirii preşedintelui, Legea siguranţei cibernetice care aruncă democraţia României în preistorie. O preistorie cu laptop. Legea conţine prevederi care permit serviciilor secrete să monitorizeze şi să verifice după bunul plac orice calculator şi orice reţea informatică. Lăsaţi aşadar orice speranţă voi ce intraţi în Paradisul serviciilor secrete şi al egalitarismului totalitar: nimeni nu va mai avea secrete, iar creierele dumneavoastră electronice vor putea fi trepanate de orice tablagiu curios să le cunoască sufleteşte mai bine.
E a treia versiune a legii şi toţi noii securişti speră că al treilea e cu noroc. Şi chiar dacă legea a scos protestatari pe străzile Clujului sau Bucureştiului, foamea de informaţii e mare, iar iniţiatorii sunt în sevraj şi ar face orice să impună legea. Curtea Constituţională a aruncat la gunoi proiectele anterioare însă, deşi explicaţiile judecătorilor pe marginea acestor refuzuri erau clare, cineva îşi doreşte din sufletul său de partid şi de stat această transparenţă totală, accesul total la secretele cetăţeanului. Singura speranţă este ca preşedintele să nu semneze această lege. Dar unde au încăput trei versiuni mai încap încă pe-atâtea.
În treacăt fie vorba, este un efort asimetric de transparenţă în ţara unde cele mai multe decizii, metodologii, licitaţii şi contracte pentru cheltuirea banului public sunt total secretizate. Politica de achiziţii se face sub protecţia secretelor de toate felurile. Statul pare că are mai multe motive de ruşine şi pudoare decât individul şi, dacă ne gândim la transgresiunile monstruoase rezultate în economie şi societate din incestul statului cu clienţii săi, s-ar putea să aibă dreptate. În vreme ce intimitatea cetăţeanului tinde să devină materia primă pentru instituţiile decizionale ale statului, statul însuşi s-a acoperit cu tot soiul de centuri de castitate şi nu ar da nici măcar un număr de ordine fără să-l secretizeze.
Modificată şi amputată de diverse alte documente legislative, legea accesului la informaţii de interes public a devenit o glumă de spus la reuniunile secrete ale partidului la putere. Establishmentul politic, indiferent de ideologie, a creat o plasă deasă de secrete de serviciu şi de stat, de clauze speciale sau anexe confidenţiale în spatele cărora, cu ajutorul serviciilor secrete, a disimulat căile de acces direct către buzunarele bugetului şi subteranele economiei. Trebuie să ne pregătim ca şi intimitatea şi secretul personal să fie naţionalizate, să facă statul ce ştie mai bine cu ele. S-ar zice că serviciile secrete intră în sevraj dacă nu au acces la datele personale şi tânjesc la perioada în care corespondenţa personală era o carte larg deschisă în laboratoarele unde inginerii sociali creau omul nou.
Pentru această lege s-au strâns suficiente voturi chiar şi din partea celor care, până mai ieri, susţineau că vor o Românie a lucrului bine făcut. Sunt tot mai puţini cei care par dispuşi să facă mai bine altceva decât ce făceau foarte bine pe ascuns până mai ieri. Adoptarea acestei legi este o crimă cu premeditare.
Dar cum ar fi putut să nu fie adoptată de Comisia de tehnologia informaţiei a Camerei? Acolo atât preşedintele cât şi vicepreşedintele, membri ai coaliţiei guvernamentale, sunt sensibili când vine vorba despre informaţii confidenţiale. Amândoi au devenit clienţi ai sistemului judiciar - primul face potecă la Tribunal, să-şi justifice incompatibilităţile, al doilea la DNA, să explice succesul profesional a firmelor sale fantomă, abonate la banii bugetului. Un buget generos cu declaraţie lui de avere.
Dacă ne aşteptam să intervină Comisia pentru Drepturile omului, aşteptam degeaba. Membrii comisiei sunt preocupaţi să impună o lege pentru graţierea infractorilor. Preşedintele Comisiei de la abuzuri din Cameră, lovit la imunitate, are şi el probleme cu integritatea. Iar şeful Comisiei de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională este pe lista tot mai lungă a politicienilor colaboratori cu Securitatea comunistă. Se spune despre el că are prieteni influenţi din solul şi subsolul politicii şi că ar face orice pentru a-şi mulţumi foştii tovarăşi din serviciile secrete.
La Senat, şeful aceleiaşi comisii a făcut Academia militară din Sibiu, de tristă amintire ceauşistă, şi a avut de-a face cu justiţia anul trecut pentru cumpărarea ilegală a unei locuinţe din patrimoniul Ministerului Apărării. De asemeni, se pare că şi firmele familiei sale s-au bucurat în secret de generozitatea bugetului. La fel şi secretarul comisiei senatoriale, care a câştigat într-un mandat cât alţii într-o sută din diverse jonglerii funciare.
Lista poate continua la nesfârşit căci nu există groapă suficient de adâncă să ascundă secretele politicienilor. După alegerile parlamentare, organizaţiile nonguvernamentale au avertizat că pe listele aleşilor se află cel puţin 11 nume de colaboratori cu Securitatea comunistă ca să nu mai vorbim despre zecile de politicieni care au serioase probleme cu legea şi speră să-i vindece regimul imunitar din Parlament. Dacă s-ar fi adoptat legea lustraţiei, parlamentul s-ar fi înjumătăţit de la sine, fără ajutorul Direcţiei anticorupţie. Chiar şi fără lustraţie, foştii informatori sau angajaţi ai poliţiei politice sunt spuma listelor electorale de toate culorile şi nuanţele, fără discriminări doctrinare. Pare-se că securismul, ca şi lichelism, nu are culoare politică. În oferta electorală se regăsesc multe alte zeci de nume de foşti informatori, turnători sau securişti cu legitimaţie, ca să nu mai vorbim despre interminabila pepinieră de politruci comunişti pe care am avut norocul să nu-i votăm, dar care sunt mici vedete locale, controlează economia de la firul ierbii şi de la poarta autobazei sau sunt ştabii locali ai partidelor.
În infinitul mic şi provincial biografia lor a fost rescrisă în cheie eroică şi patriotardă. Chiar dacă nealeşi, au putere de decizie şi, din reţeaua lor de interese, nu-i dă nimeni afară. Sunt animale politice care nu vin din jungla totalitarismului doar cu o biografie tulbure şi dezonorantă, dar şi cu justificarea morală a acesteia şi cu o cunoaştere intimă a practicilor securistice. Votul uninominal a fost un noroc pentru mulţi dintre ei care sperau ca din actori locali să-şi facă un nume, să se afirme pe scena Naţionalului politic. Partidele le-au înţeles nevoile şi au coabitat fără probleme cu ei pentru că îşi asigurau reciproc protecţia, puterea, controlul orgnigramelor, tuşeul tuturor afacerilor cu potenţial de fraudă şi evaziune în teritoriu, pentru că propuşii erau băgaţi în seamă de toate autorităţile locale dacă nu cumva erau ei înşişi nişte şefi de clan.
Votul pentru buget şi cel pentru Legea Siguranţei Cibernetice, ca şi eşecul repetat al legii lustraţiei, de pildă, dovedesc mai presus de îndoială că sistemele de reproducere şi selecţie a cadrelor politice sunt viciate şi că mecanismele interne de conducere şi control sunt pe mâna unor lideri de grup parlamentar şi, implicit, de partid, cu un trecut aventuros şi plin de pete cenuşii. E evident din comportamentul lor că în Comisii sau în plen fac ore de muncă în folosul comunităţii de afaceri sau interese care i-au susţinut financiar şi nu numai. Parlamentul României, consiliile locale şi primăriile au ajuns să fie dominate de incompatibili pentru că, de la bun început, selecţia acestora este netransparentă, făcută pe culoarele partidului sau pe sub masă. Clasa politică este o cameră de joacă cu acces preferenţial. Aici ajung cei care binemerită din partea clanului pe care-l reprezintă.
Astfel, la 25 de ani de la executarea silită a clanului Ceauşescu, evacuat din istorie şi din viaţă cu atâta celeritate, am ajuns să descoperim că fracturile revoluţionare s-au vindecat şi, deşi schilod, sistemul clientelar a evoluat. În discursul de învestitură preşedintele Klaus Iohannis şi-a asumat responsabilităţi pe care e greu de crezut că le-ar putea duce la sfârşit fără consensul majoritar. A spus că e necesară reforma din profunzime a clasei politice. Însă pentru aceasta ar fi necesar un exorcism la nivel naţional şi puţini sunt politicienii dispuşi să bage în urnă acest vot secret de teama stafiei care ar putea ieşi.
Pentru a dovedi printr-un gest că schimbarea discursului e însoţită de o schimbare de atitudine, preşedintele l-a decorat, chiar în ziua care marchează fuga cuplului Ceauşescu de la cârma statului şi din istorie, cu cea mai înaltă distincţie prezidenţială pe Octav Bjoza, şeful Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici. Acesta a fost arestat de securitatea comunistă la sfârşitul anului 1958, pentru că a înfiinţat alături de mai mulţi studenţi şi muncitori din Braşov, organizaţia anticomunistă „Garda Tineretului Român”. A fost condamnat la 15 ani de muncă silnică pentru uneltire împotriva ordinii sociale. Din carceră-n carceră, a făcut turul sistemului concentraţionar românesc. Securitatea l-a urmărit pe Octav Bjoza de la ieşirea din puşcărie, până în 1989, făcându-i viaţa de coşmar. S-ar zice că-l urmăreşte şi azi pentru că decoraţia primită a stârnit un scandal infinit mai mare decât alegerea foştilor securişti în Parlamentul României.
A fost acuzat de legionarism pe baza unor vorbe complezente spuse la comemorarea unor foşti deţinuţi politici şi i s-au pus în biografie ingrediente otrăvitoare nu doar pentru a-l compromite pe el, ci şi pe cel care i-a dat decoraţia supremă. Puţine lucruri ar mai putea să ne mai surprindă şi, cu siguranţă, nu ticăloşia de a încerca compromiterea celor care şi-au zidit viaţa la temelia democraţiei de azi.
Oricum, moara de zvonuri şi informaţii pe surse s-a pus pe măcinat. Poate şi pentru că noul preşedinte pare decis să treacă de la retorică la fapte şi în privinţa deconspirării comunismului ca regim totalitar criminal. Oricât ar vrea să ţină secrete legăturile cu sistemul pe care, chipurile, l-ar fi răsturnat în decembrie 1989, comunismul rezidual din instituţii, partide şi din mentalul colectiv se revoltă şi loveşte cu coarnele. Democraţia populară vrea să evolueze, la fel şi centralismul democratic şi securitatea statului, chiar dacă evoluează sulfuros, monstruos. Au scăpat ei de ghilotinele revoluţiei, se pot bucura democratic de legile evoluţiei.
