La Praga a avut loc un festival al filmelor iraniene unde au fost prezentate filme care au rulat pe piaţa iraniană şi altele care au fost interzise de regimul de la Teheran. Natalia Sergheev a văzut câteva dintre filmele prezentate şi a căutat să afle cum este să faci filme în Republica Islamică Iran.
În ultimile patru zile, abia de puteai intra în cinematografele Světozor și Bio Oko din Praga –Festivalul Filmelor Iraniene era în plină desfășurare. Sute de oameni se îmbulzeau la intrare, nerăbdători să vadă peliculele „rebelilor cinematografiei iraniene”, după cum e anunțat pe afișul evenimentului. Așteptând în rând după niște baclava și falafel tradiționale, cu care erau primiți oaspeții, auzeam oamenii șoptind mirați că n-au mai văzut vreodată să vină atâta lume pe acolo.
Festivalul a fost deschis cu filmul tinerei regizoare Ana Lily Amirpour care s-a născut în Iran, dar care trăiește în SUA – „O fată merge singură noaptea”. Un film alb-negru cu un vampir tăcut și un James Dean de la sat, realizat în stilul lui Sergio Leone și a sângerosului David Lynch, care a debutat cu succes la Sundance Festival. Publicul stătea și pe jos ca să vadă primul film iranian despre vampiri.
Mantas, un invitat la festival, mi-a explicat de ce filmul a intrigat atâta lume.
„Istoria e simplă și un pic halucinantă, asta o scoate în evidență. Stilizarea e foarte bună, e plăcut să-l privești și din punct de vedere estetic. Plus, regizoarea a apelat la cel mai popular trend al anului trecut – vampirii. Ea a reușit să stoarcă tot ce a putut din ceea, ce atrage atenția publicului.”
Filmul „O fată merge singură noaptea” captează o întâlnire dintre două persoane din lumi pe cât de fascinante, pe atât de crude, dar care reușesc să se înțeleagă, contrar diferențelor.
La a patra ediție a festivalului, publicul a văzut circa 20 de filme artistice, documentare și de scurt metraj făcute cu un buget extrem de mic, dar de o calitate înaltă. Majoritatea regizorilor sunt tineri și fac parte din Noul Val al cinematografiei iraniene, caracterizat prin intelectualitate, realism și o tonalitate reflexivă. Simbolul festivalului este rodia, cu care tradițional sunt întâlniți oaspeții în familiile iraniene. Unele pelicule prezentate la festival nu sunt la fel de „binevenite” acasă. Filmul „Cochilia” de aclamatul regizor Mostafa Aleahmad a fost interzis timp de șase ani în Iran, fiindcă aborda tematica manifestației politice „Mișcarea Verde” din 2009 și a apărut pe ecrane doar recent. Iar pelicula „Nu sunt furios!” de Reza Dormishian încă nu poate fi văzută în țara de origine.
O vizitatoare a festivalului, profesoara de spaniolă Teresa Collazo mi-a spus că oamenii au plâns la proiecția filmului „Nu sunt furios!”.
„Asta se poate întâmpla oricui. Este o problemă reală, o problemă a lumii moderne: lupta pentru un loc sub soare, pentru a fi primul, pentru a câștiga mulți bani ca să ai un trai decent. Înțeleg de ce această țară are una dintre cele mai puternice cinematografii din lume.”
Fondatorul festivalului Kaveh Daneshmand mi-a explicat că tematica filmelor interzise este una foarte delicată în Iran. Motivele din care unele filme sunt aprobate de guvern, iar altele nu, sunt extrem subiective. Este nevoie de multă diplomație și negocieri ca acestea să fie arătate publicului și să treacă de cenzură.
„Vei face filme indiferent de condițiile în care ești. Dacă iubești cinematografia, nu te gândești la câți bani ai, la cât suport ai, nu te gândești la limitări – te duci și filmezi. Și asta am încercat să arătăm la acest festival.”
Dar ce spun oare ceilalți oameni de artă iranieni despre o astfel de implicare a politicului în domeniul artisticului? Compozitorul și muzicianul Shahab Tolouie:
„Arta este un lucru foarte pur și foarte curat. Iar politica, după părerea mea, este una dintre cele mai murdare chestii existente pe Pământ”, consideră artistul. „Iran are personalitatea sa, țara noastră are de povestit o istorie aparte. Arta este contribuția culturii noastre la cea universală, tot ce înseamnă frumusețea trebuie împărțit liber cu toată lumea.”
