Nicolae Ceaușescu (26 ianuarie 1918-25 decembrie 1989) a fost singurul lider comunist executat în ceea ce numim anul revoluționar 1989. Ceaușescu nu a fost un tiran de tip obișnuit. Cu sprijinul aparatului de partid și de securitate, el a întemeiat un cult al personalității care nu se limita, precum în Albania lui Enver Hoxha, la persoana sa, ci se extindea la soție, Elena Ceaușescu, și la alți membri ai familiei. A fost o tentativă, în final eșuată, de a experimenta scenariul comunismului dinastic. Se pregătea ungerea delfinului, Nicu Ceaușescu, instalat prim-secretar județean la Sibiu și membru supleant al Comitetului Politic Executiv, pe post de urmaș. Soarta dictatorului era astfel ineluctabil legată de aceea a soției sale, propulsată pe poziția de numărul doi în partid și în stat.
Sociologul Daniel Chirot distinge între două tipuri de tiranii moderne: cele ale corupției (Batista, Somoza, Marcos) și cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Hitler, Mao, Pol Pot, Ceaușescu, Castro, Mengistu. Ambele tipuri sunt detestabile, ambele sunt represive, dar totalitarismul urmărește nu doar lichidarea libertăților, ci și modificarea condiției umane și "purificarea" societății pe baza unei ideologii ce se vrea științifică.
Nicolae Ceaușescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins că promovează un nou model al socialismului. Când a fost întrebat, în 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul său, răspunsul a venit sec și fără drept de apel: „Construirea socialismului în România”. A crezut cu înverșunare într-un set de dogme rudimentare, însă în egală măsură persistente și auto-suficiente. De la începutul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propagandă personalizată, pe falsul, dar ubicuul scenariu al băilor de mulțimi. A continuat în fapt linia lui Dej și Maurer a stalinismului anti-sovietic, construind un miraj al reformelor, o ficțiune a inovației permanente. Coregrafia și dramaturgia cultului personalității erau contrapartea simbolică a menținerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale țării.
Niciodată, sub nici o formă, Ceaușescu nu a urmărit reducerea „rolului conducător al partidului”. Dimpotrivă, a susținut opusul, ideea că acest rol trebuie să crească mereu ca rezultat al unei „legități obiective”. Această viziune a fost baza a ceea ce putem numi socialismul lui Ceaușescu. Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea necondiționată față de deciziile liderului suprem, proclamat ființă providențială. Un întreg aparat propagandistic a funcționat vreme de decenii pentru a plăsmui și a consolida pseudo-carisma lui Ceaușescu.
Nicolae și Elena Ceaușescu au fost singurii lideri comuniști europeni care au ales violența armată ca răspuns la sfidările societății civile renăscute. Au fost singurii care, susținuți de sicofanții din Comitetul Politic Executiv, toți acei Constantin Dăscălescu, Emil Bobu, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Lina Ciobanu, Tudor Postelnicu, Ștefan Andrei, Suzănica Gâdea, Constantin Olteanu și Dumitru Popescu, au ordonat să se tragă în demonstranții pașnici. Fuga lor din clădirea CC al PCR, tocmai în anul bicentenenarului Revoluției Franceze, a amintit în chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea și a Mariei Antoaneta. La proces, soții Ceaușescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, și-au sfidat acuzatorii. Probabil că această auto-încredere provenea din structura de beton a convingerilor lor leniniste, primitive, însă consecvente.
Omul care fusese aclamat drept „ființa care nu se naște decât la 500 de ani”, „eroul între eroi”, „arhitectul destinului național” era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceaușescu, procesul era o înscenare, o farsă pusă la cale de un grup de puciști contra-revoluționari, aflați în slujba intereselor străine. Format în mitul stalinist al fortăreței asediate, Ceaușescu se întâlnea acum cu proba vie, din punctul său de vedere, a adevărului spuselor și temerilor lui Iosif Djugasvili. De aici și cele două elemente ale reacției sale: disprețul și ura.
„Nu voi răspunde decât în fața Marii Adunări Naționale”, proclama inveteratul, impenitentul, inflexibilul militant comunist. Își amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipele de extaz, ritualurile bizantine ale adorației în care se scăldase până în urmă cu câteva zile, întâlnirile cu magnații lumii. Își amintea poate demonstrațiile din tinerețe, Doftana, divinizarea lui Stalin și a Uniunii Sovietice, internaționalismul mistic. Astăzi lucrul este confirmat: Nicolae Ceaușescu a murit cântând, în fața plutonului de execuție, „Internaționala”. "Azi nu sunteți nimic în lume/Luptați ca totul voi să fiți". Cel care nu fusese nimic în lume a ajuns, timp de peste două decenii, să fie și să se creadă totul în România.
Dacă Ceaușescu ar fi ajuns să vorbeasca în fața Marii Adunări Naționale probabil că s-a fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea marii amăgiri naționale. Istoria dictatorului este astfel una a credințelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a auto-înșelării, a entuziasmelor de masă, a trădărilor și a înfrângerii finale. Este istoria unei tragicomedii soldată cu atâtea mii și mii de victime, cu destine sfărâmate, cu proiecte delirante, cu mult sânge și un ocean de amintiri amare.
