Câte delegaţii ale reprezentanţilor înaltelor foruri europene mai trebuie să aterizeze oare pe aeroportul din Chişinău (concesionat ruşilor – Nota bene!), convocându-i pe liderii celor trei partide proeuropene la negocieri ad-hoc în vederea formării unei coaliţii de guvernare, pentru ca Republica Moldova – care seamănă tot mai mult cu un aeroport de tranzit, cu pasageri luând-o care şi încotro, ba spre Răsărit, ba spre Apus – să preia în sfârşit turnul de control al statului?!
* * * * * * *
Istoria este mult prea grăitoare ca să fie trecută sub tăcere. Prin anii ’90, când Germania proaspăt reunificată acorda cetăţenie/drept de şedere victimelor regimului nazist & urmaşilor acestora până într-a treia generaţie, un ins din Chişinău şi-a ieşit din piele să-şi găsească vreo bunică, mătuşă sau vară dreaptă evreică. Mai mult decât atât: odată (re)descoperită originea sa semitică, a trebuit să se taie împrejur – rabinul care i-a făcut circumcizia era probabil văr drept cu doctorul Ciomu, operaţia inflamându-se şi ameninţând să ducă la amputarea singurei dovezi palpabile a iudaităţii sale tocmai redobândite! –, ceea ce l-a ţinut la pat câteva săptămâni. Alte câteva săptămâni, dacă nu chiar luni, s-au dus pe alergături pe la tot felul de birouri, instanţe, ministere etc., etc., în vederea obţinerii foii de repatriere.
Urma să locuiască în sudul Bavariei, la Augsburg. Metodice cum sunt, autorităţile germane s-au îngrijit până şi de transportul nou-veniţilor: împreună cu alte câteva familii, ai lui urmau să zboare cu cursa Chişinău-Timişoara-München, de unde vor fi preluaţi de comitetul de primire. De precizat că până la acea dată nici capul familiei, nici nevastă-sa nu fuseseră mai departe de Odesa, la mare, şi doar în bază de buletin, iar acum iată-i cu paşapoarte & vize permanente.
În febra pregătirilor, omul nostru vinde tot ce are, casă, maşină, fazendă – sigur, la preţuri derizorii –, ţinând-o într-o petrecere până la data plecării. În sfârşit, călătoria propriu-zisă – prima pe calea aerului pentru cei doi copii ai lui –, la capătul căreia urma să-şi cunoască ţara de adopţie, a decurs normal, stropită cum se cuvine cu câteva beri, pe durata zborului, şi alte câteva, în sala de aşteptare a aeroportului timişorean. Nu alcoolul însă, ci educaţia de homo sovieticus – care a privit filme cu ruşii şi nemţii, s-a jucat de-a ruşii şi nemţii, iar mai târziu a spus bancuri (politice!!!) cu ruşii şi nemţii – grăit-a atunci când, la aterizare pe aeroportul internaţional din München, bărbatul îşi aruncă mâna dreaptă în faţă şi-i salută pe membrii comitetului de primire cu singura formulă din limba germană pe care o ştia dintotdeauna: „Heil Hitler!”. Stupoarea de pe feţele autorităţilor bavareze este greu de descris! În aceeaşi clipă, insul fu îmbarcat – cu căţel, cu purcel – la bordul navei şi trimis, cu cursa de întoarcere, de unde a venit.
O vreme, putea fi întâlnit la cafeneaua Fulguşor din Chişinău, bându-şi – pe banii cui se oferea să-i plătească berea – amarul şi făcându-i pe toţi nemţii pe-un cap „faşâşti”…
* * * * * * *
Şi de ce oare, după trâmbiţata victorie a forţelor pro-europene, am senzaţia că dintr-o clipă în alta vom fi îmbarcaţi într-o cursă care ne va depune în… primăvara lui 2009, fără dreptul de a mai părăsi aeroportul concesionat ruşilor?!...