Traian Băsescu nu mai dă familia din mână pe cea de după gardul închisorii. Trecut pe lumea de dincolo de mandat, are dificultăţi de adaptare. Nimic nu se mai supune legilor fizice pe care le decretase pe vremea când era poreclit Zeus. Descoperă că, după cordoanele de protecţie şi pază, se află un univers ostil, marcat de tot soiul de prădători, foştii lui câini de pază acum turbaţi.
Unii spun că se simte vinovat şi că de aceea a lăsat covorul roşu să putrezească şi praful să se îngroaşe pe biroul pregătit la partid. Se zice că acum stă şi urmăreşte de departe cum i se scufundă corăbiile cu tot cu personalul de la bord. S-ar fi întors la bucuriile simple ale vieţii de familie ca să aibă o justificare pentru placiditatea cu care ascultă strigătele de ajutor ale locotenenţilor săi. Mai spun unii că s-ar fi blindat cu dosarele acelea pe care le răsfoia cu zgomot când era la comandă pentru a-şi înfricoşa adversarii şi a-şi hipnotiza subalternii. Cum şi-ar fi putut vrăji el slugile dacă nu ar fi primit charismă la pachet de la serviciile secrete cu care a avut o lună de miere de zece ani? Mecanismul ar funcţiona şi-acum, mulţi dintre cei care au călcat pe câte un dosar-capcană plantat pe potecile care duc la fostul şef de stat au rămas înţepeniţi de frică să nu explodeze. Alţii spun că stă prudent la perdeluţa de la care şi-a condamnat fostul partid, să vadă din culise în ce parte curge sângele pe scena politică. Se ascunde sau aşteaptă? Şi-a sacrificat o mână stângă pentru a-şi salva picioarele să poată fugi? Va ieşi cu gulerul desfăcut pentru ghilotina grelei moşteniri? Sau poate speră că, până să ajungă la el, justiţia se va îneca, tot înghiţind pe nemestecate? Că, după o dietă atât de toxică, o va birui virusul acela care i-a corupt pe toţi? Aşteaptă, poate, o dispensă, în schimbul tăcerii. De aceea nici măcar nu tresare la ţipetele disperate ale foştilor tovarăşi de drum, să nu se spună că intervine în treburile justiţiei. De la un om care toată ziua vorbea, tăcerea sa e surprinzător de plină de semnificaţii. N-ai fi zis că şi-a uitat atât de repede poveştile marinăreşti despre loialitate şi camaraderie.
Mulţi vor să-i dea de urmă, dar de când şi-a părăsit vechea adresă stă în locuinţe conspirative. După ce s-a dezlipit de ecranele televizoarelor şi de pe retina spectatorilor a lăsat o pată oarbă în care nu încape nimeni altul. Clonele sale au început să-şi trăiască propriul destin şi nu mai dau senzaţia de ubicuitate pe care o aveai deunăzi când se umplea ecranul şi viaţa politică de imaginea cârmaciului. Ironia sorţii sau a lui Victor Ponta este că, pentru a nu se mai refugia în munţi, la căsuţa de vacanţă, a primit în fine o locuinţă – este casa lui Petre Roman bântuită şi acum de spectrul fostului şef de partid pe care Traian Băsescu l-a executat public deşi i-a fost ca un tată. Deocamdată n-a spus nici că da, nici că nu. Dar pare dispus să se sacrifice pe altarul istoriei. Casa nu are piscină, nici teren de golf, este o insulă Sfânta Elena numai bună pentru exilul unui Napoleon de buzunar. Ar trebui să fie mulţumit: e şi sfântă, şi Elenă. Mai sunt şi politruci optimişti care cred că Traian Băsescu va fi ce a fost şi mai mult decât atât: va reveni pe caii cei mari în politică şi se va înscrie în cele din urmă în Partidul Mişcarea Populară, doar că aşteaptă ca Elena Udrea să-şi clarifice situaţia civilă. Vinovată sau meditativă, trebuie să se obişnuiască toţi cu tăcerea lui. Rapsozii lui de curte încă-i mai cântă patima aprinsă care l-a cuprins pe vremuri deşi nu a mai rămas din ea decât scumul.
Însă nu mor caii când vor câinii de pază ai democraţiei. E drept că spaţiul public e plin de guri care vorbesc în numele lui şi, mai ales, în numele ei. Elena Udrea însăşi e plină de vorbe şi de o săptămână încoace e numai depoziţii, declaraţii şi mărturii la prima mână. Nici n-ai crede câte a putut absorbi de la manechiuristele, cosmeticienele şi vânzătoarele de poşete pe care le-a frecventat. Denunţurile ei publice au umplut scena politică de delincvenţi şi degetul ei aruncat în aer acuzator orbeşte pe mulţi la ore de maximă audienţă. Delirul ei de putere şi influenţă pare identic celui care-l cuprindea frecvent, la aceleaşi ore, pe mentorul ei, „cel mai dezinformat preşedinte”. Monologurile televizate ale fostului preşedinte au fost înlocuite de vocalizele gureşei sirene, să nu moară de dor nostalgicii.
Dar pentru tot mai mulţi a devenit clar că Elena Udrea este doar un paratrăznet care-l apără pe Zeus de ricoşeul fulgerelor aruncate până mai ieri. Ea preia vinovăţia şi o îngroapă în pământ. Transferă responsabilitatea în cârca serviciilor secrete. Îi învinovăţeşte de disoluţia societăţii, de corupţia generalizată, de eşecul justiţiei tocmai pe cei care, până deunăzi, au asigurat aparatura de menţinere în viaţă a mandatului lui Traian Băsescu şi implicit au ridicat-o pe ea pe valurile puterii. Perlele coroanei sunt transformaţi azi în spinii acesteia. Îi spală de păcate pe şefii statului şi ai serviciilor secrete spunând că de fapt cei care deţin puterea cu adevărat sunt adjuncţii lor, persoanele din plan secund. Este un mod cochet de a arăta către alţii, dar şi către sine (căci şi ea a fost atâta vreme omul din planul secund, bun la toate), adică spre cei care şi-au asumat o parte însemnată din puterea lui Traian Băsescu. Se prezintă drept sursă alternativă de informaţii, izvor al cunoaşterii pentru preşedintele ei preferat, contracarând serviciile secrete care au desenat cum au vrut harta puterii în România, doar-doar şi-o pierde cârmaciul busola. A declanşat jihadul şi vrea să tragă după ea cât mai mulţi corupţi în speranţa că se va mântui.
Victimă a grandomaniei sau a propriei sincerităţi, Elena Udrea a devenit întruparea a tot ceea ce e rău în perioada lui Traian Băsescu, luând povara de vinovăţie din cârca pensionarului. Iluzia e perfectă: în ochii opiniei publice, ea şi-a asumat, conform unui mecanism care a mers ca uns şi în cazul altor cupluri prezidenţiale, pasivul de corupţie şi mizerie prezidenţială, lăsând în urmă un bunicuţ inofensiv care-şi trage nepoţii cu sania şi care se încălzeşte la vatra casei. Este un transfer de imagine care a diabolizat-o pe stăpâna inimii şi portofelului guvernării PDL, făcând din gâsca cu ouă de euro ţapul ispăşitor al mandatelor Băsescu. O hipnoză de grup care face mai uşoară spălarea de păcate a fostului preşedinte şi transferul acestora în conturile deschise de foştii săi aghiotanţi la DNA. De aceea, probabil, Elena Udrea îşi continuă şirul de dezvăluiri, deşi se împiedică la tot pasul în propriile minciuni. E tot mai clar că Şeherazada bileţelelor roz are motivele ei să ţină de vorbă opinia publică pe care o face să halucineze, să obosească, să aţipească adormită de sclipirile părului ei oxigenat. Va continua să vorbească, dacă va fi cazul, şi de dincolo de gratii, din devotament, simţ al dreptăţii sau de frică. Fiecare zi în care confiscă atenţia publică povestindu-şi telenovelele consumă o parte din rezervele de indignare care s-ar sparge, altminteri, în capul fostului preşedinte. Spune poveşti să-şi salveze sultanul. Le spune cu speranţa că se vor prinde cu toţii în iţele epicii, că talentul şi capcanele ei de povestitoare o va salva. Speră să fie lăsată să-şi termine frazele în libertate. De aceea vorbeşte fără semne de punctuaţie şi fără interlocutori.
