Există filme foarte bune care se imprimă în memoria spectatorilor. Mai există şi filme bune pe care le vezi, dar apoi le uiţi avînd conştiinţa împăcată că n-ai pierdut timpul de pomană. Pe urmă mai există şi filme proaste pe care mai bine nu le-ai fi văzut. Dar mai există încă o categorie de filme care se pretind a avea un nivel artistic ieşit din comun, dar care, în realitate, se dovedesc a fi adevărate instrumente de tortură. Un astfel de film a reuşit anul acesta să intre şi în competiţia Berlinalei.
Este voba despre ultima creaţie a lui Terrence Malick, „Cavalerii cupelor (sau potirelor)”. Filmul, lipsit de orice urmă de acţiune convenţională, este umflat de simboluri facile care sugerează un soi de decadenţă jucăuşă, potenţată prin intermediul personajului principal aflat într-un pelerinaj metafizic prin Los Angeles. Din off se aude o voce gravă care seamănă cu cea a unui predicator care oferă spectatorilor crîmpeie de filozofie de salon.
Din potopul de imagini prin care Malick vrea să explice sensul vieţii şi morţii nu rămîne nimic altceva decît senzaţia unei litanii ezoterice monotone şi banale mai greu de suportat decît bomba kitsch plasată de Werner Herzog direct în inima spectatorilor prin a sa „Regină a deşertului” (despre care am relatat în ultima corespondenţă).
Dacă personajul principal din filmul lui Malick, interpretat de Christian Bale, se îneacă în propriul său solipsism, spectatorul poate fi fericit c-a scăpat nevătămat şi a mai putut vedea şi un film bun, un film din acea categorie de pelicule pe care le vezi, le guşti şi apoi le uiţi.
În această categorie ar intra filmul britanic al lui Bill Condon, „Mr. Holmes”, care a rulat în programul principal, dar în afara competiţiei. Este vorba de o reînviere cinematografică a nemuritorului personaj al romanelor poliţiste, Sherlok Holmes, care la vîrsta de 93 de ani, se ocupă de albinărit. Bătrînul Holmes (interpretat de Ian McKellen) revăzînd filmele, respectiv recitind romanele în care el apare ca personaj principal, maestrul detectiv e cuprins de supărare pentru că i s-au deformat performanţele de altădată. În acelaşi timp, priveşte înapoi cu nostalgie, ceea ce-i trezeşte pofta de a începe să investigheze pentru ultima dată o poveste încîlcită.
Un film, de asemenea bun, care s-a bucurat şi de aprecierea presei de specialitate, iar în topul revistei Berlinalei ocupă locul 3, este „Taxi” al iranianului Jafar Panahi. Realizat cu mijloace financiare minimale, Panahi (în rolul de şofer de taxi) duce clienţii săi la destinaţiile dorite. Personajele care apar pe parcurs oglindesc tipologiile caracteristice pentru o ţară condusă de un regim fundamentalist religios.
Singurul film rus din competiţie, „Sub nori electrici”, realizat de Alexei Gherman, este o parabolă cu accente de science fiction, fiind plasată în anul 2017, centenarul revoluţiei din octombrie (noiembrie). Cenuşiul albastru-verziu care domină acest film aminteşte, pe alocuri, de atmosfera sumbră din „Călăuza” lui Andrei Tarkovski.
Dacă „Zona” lui Tarkovski seamănă cu un imens lagăr, peisajele distruse în filmul lui Gherman sugerează catastrofa post-istorică în care valorile umane au fost dezgolite de orice sens, iar globalizarea nu i-a apropiat pe oameni, ci i-a divizat, accentuîndu-le alienarea.
Astăzi va fi proiectat în cadrul competiţiei şi filmul regizorului român Radu Jude, „Aferim!”. Despre această coproducţie româno-bulgaro-cehă vom relata pe larg în următoarea corespondenţă.
