Cavalcada desemnărilor, votărilor, răsturnărilor la vârful clasei politice moldoveneşti a continuat azi cu şedinţa de învestire a guvernului condus de Chiril Gaburici. Un nume nou în politica moldovenească, fără un stagiu declarat în vreun partid, dar cu o ascensiune fulminantă în business, judecând după relatările presei. Opinia publică a fost şocată de nevotarea guvernului condus de Iurie Leancă – un politician respectat în Moldova, având o bună reputaţie internaţională, a cărui realegere ca prim-ministru oferea o anumită garanţie a continuităţii integrării europene. Şi ar fi fost o veste bună la capătul unei crize lungi care a stors Moldova de ultimele resurse de energie şi speranţă.
Leancă nu a mai fost propus de liberal-democraţi. Intrigile, frustrările, rivalitățile politice au scos din „joben” un alt candidat la funcţia de prim-ministru, unul care să convină „exigenţelor” comuniste, pentru că liberalii lui Ghimpu au decis şi de această dată să nu voteze, de vreme ce nu au obţinut funcţiile și portofoliile dorite. Așa că în loc să țină cont de „principiile” lui Ghimpu, PLDM și PD vor „dansa” după toanele schimbătoare ale lui Voronin. Cu ce se alege ţara de pe urma acestor combinații nu pare să aibă prea mare importanță pentru liderii politici.
Cum s-a ajuns aici? se întreabă lumea. Moldova se scufundă într-o criză economică fără precedent, cu scumpiri în serie și o devalorizare galopantă a monedei naționale. La cum evoluează lucrurile, s-ar zice că nu ne-ar mai rămâne decât să-i așteptăm pe „eliberatorii” lui Putin, care momentan poartă lupte crâncene la Debalțevo, în Ucraina…
Una din cauzele acestei permanente bulversări a scenei politice rezidă în drama liderilor de partid din Moldova, cei care fac și desfac alianțele de guvernare în ultimii 5 ani. În democrațiile cu tradiţie șeful partidului care a câștigat alegerile devine automat prim-ministru. Lui îi revine responsabilitatea puterii executive, având în spate întregul partid și alianța pe care a închegat-o. În Republica Moldova, ca urmare a unor crize, lupte interpartinice și lovituri sub centură pe care și le-au administrat partenerii politici, această schemă clasică ce conferă stabilitate și predictibilitate actului de guvernare a fost compromisă.
Totul a început – cum bine ne amintim – cu tragedia din Pădurea Domnească, atunci când profitând de indignarea populară provocată de conduita deplorabilă a justiţiei moldoveneşti, premierul Vlad Filat a încercat să-şi surclaseze rivalul din PD, Vlad Plahotniuc. Confruntarea dintre cei doi politicieni și oameni de afaceri s-a soldat cu demiterea guvernului. În plus, o decizie a Curții Constituționale i-a interzis lui Filat, în baza unor suspiciuni de corupție, să candideze la funcția de prim-ministru. De cealaltă parte, Vlad Plahotniuc, prim-vicepreşedintele parlamentului, și speakerul Marian Lupu, tot el și liderul PD, au fost demiși cu același vot al comuniștilor din demnitățile publice pe care le ocupau.
De atunci, șefii acestor partide sunt nevoiți să stea departe de funcțiile de conducere în stat, delegând în aceste posturi oameni de încredere, asupra cărora convin de comun acord. Un „acord” ce seamănă de multe ori cu o înțelegere secretă menită să păstreze echilibrul și pacea dintre tabere.
Așa s-a trezit Moldova cu un candidat-surpriză la funcția de prim-ministru. Chiril Gaburici reprezintă „visul moldovenesc”: fost șofer, cu studii incerte, un descurcăreț cu talent pentru afaceri. Şi cam atât. Nu știm ce convingeri are, ce viziuni politice împărtășește. Avem doar declarațiile șefului PLDM, care l-a propus la funcția de prim-ministru, cum că dl Gaburici nu ne va dezamăgi. Și pentru a completa acest tablou al improvizației, am aflat că la Academie, noul premier desemnat i-a asigurat pe savanți că vorbește și recunoaște limba română. „Aferim!” – vorba lui Radu Jude, cineastul român, proaspăt premiat la Berlin. Măcar o certitudine.
Presa a intrat şi ea în sarabanda luptelor subterane dintre partide. S-a creat o întreagă mitologie a influențelor oculte care dirijează coregrafia vizibilă a actorilor politici. Se merge din legendă în legendă, din scenariu în scenariu. Multe din informaţiile şi analizele din media sunt adevărate, dar probabil că se vântură și destule ficțiuni ţesute în funcţie de „talentul literar” al autorilor. În unele cazuri s-ar putea ca şefii de partid, „omnipotenţi” și „diabolici”, chiar să facă eforturi pentru a corespunde imaginarului colectiv. Unii nu se sfiesc să folosească pe post de vehicul publicitar renumele pe care şi l-au cultivat. A făcut-o, de pildă, Vlad Plahotniuc. „Păpușarul” politicii moldovenești, cum i se spune, și-a pus la un moment dat în Chişinău panouri în care apărea manevrând nişte fantoşe într-un teatru de marionete…
Cum poate fi corectată această aberație a politicii moldovenești, când se recurge la interpuși, la figuri provizorii, lesne sacrificabile, doar pentru ca şefii de partid să rămână mereu la pupitru? Greu de răspuns. Acești oameni sunt nu doar fondatorii partidelor pe care le conduc, ci și principalii lor finanțatori. Ei nu pot renunța la această calitate, fără riscul – consideră ei – de a-şi vedea desfiinţate formaţiunile. „Osificarea” la vârf permite domnia neîngrădită a liderului în partidele moldovenești. Poți să pierzi alegerile, să ratezi intrarea la guvernare (o dată sau de mai multe ori), să provoci orice fel de scandal, dar vei rămâne șeful etern, pentru că nu ai permis niciunui „vlăstar” să crească în preajma ta, pentru că te-ai înconjurat de oameni dependenți în totalitate de tine.
Drama liderilor de partid din Moldova a devenit de mult o nefericire colectivă. Un ghinion național vizibil în semnele crizei care se adânceşte.
