„Luna trecută, președintele Parlamentului rus a dat instrucțiuni în mod solemn Comitetului său de politică externă pentru a lansa o anchetă istorică: a fost 'anexarea' Germaniei de est de către Germania Federală cu adevărat legală? Trebuie ea condamnată? Ar trebui anulată? Săptămîna trecută, ministrul de externe rus, vorbind la Conferința de securitate de la München, a dat să se înțeleagă că el ar avea îndoieli similare. «Reunificarea Germaniei s-a făcut fără vreun referendum, a declarat el rituos.
La așa o declarație, publicul a izbucnit, firește, în rîs. Germanii aflați în sală au găsit, în mod special, declarațiile ruse hilare. A se anula unificarea germană? De ce nu s-ar cere atunci abandonarea întregii reglementări de după Războiul Rece?
Ceea ce la prima vedere ar fi, bineînțeles, o noțiune amuzantă – dar mai puțin, dacă te gîndești că asta este exact ceea ce președintele Parlamentului rus, ministrul de externe rus și, desigur, președintele rus – un om care odată a calificat colapsul Uniunii Sovietice drept «cea mai mare catastrofă politică a secolului XX» -, sînt în curs de a încerca să realizeze.”
Anne Applebaum comentează în continuare: „Tranziția Europei Centrale de la comunism la democrație a fost aclamată ca un imens succes și, desigur, este copiată și studiată larg pretutindeni în lume. Polonia, Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, chiar România și Bulgaria, sînt mult mai deschise și, în general, mai prospere decît au fost vreodată. Germania s-a reunificat triumfant, iar Europa este o entitate și liberă.”
„Poate cu adevărat dărîma Vladimir Putin o asemenea realitate?” – se întreabă analista, care răspunde: „fără îndoială el a încercat. Am petrecut ultimul deceniu certîndu-ne pe tema Irakului, a Iranului, a Afganistanului, aproape a totul, cu excepția Rusiei. Între timp, Rusia și-a continuat marea strategie menită să delegitimeze Nato, să submineze Uniunea Europeană, să dividă aliații occidentali și, mai presus de toate, să dea peste cap tranzițiile realizate în anii 1990.
În cea mai mare parte a timpului, ei împing o ușă deschisă. Nu Kremlinul a inventat ideile anti-europene sau anti-establishment; el nu face decît să le sprijine sub orice formă există, adaptîndu-și tacticile la fiecare țară vizată. Ei vor sprijini atît extrema stîngă, cît și pe cea greacă – iar în Grecia, pe amîndouă. […] Cu un efort foarte mic, Kremlinul poate realiza mult mai mult în țări mai mici, unde clasa politică este secătuită, mediile de informare la pămînt, și Europa încă văzută ca o idee nouă.”
Anne Applebaum dă situația din Cehia, în comentariul din „The Spectator”, drept unul din exemplele demonstrației sale. „Din 2013, de cînd guvernul ceh s-a prăbușit în urma unui scandal de corupție, pe Internetul ceh abundă invectivele și insultele, atacurile la adresa «clasei noastre politice corupte». In această atmosferă, cu mici fonduri oferite de mediile ruse, în special într-o țară în care cele mai multe dintre ziare lucrează în pierdere, se ajunge departe. Un fost ministru, pe care același portal ceh de Internet l-ar fi atacat pentru corupție - în mod fals spune el -, atacă acum Ucraina și sprijină anexarea Crimeei de către Rusia.
Ceva fonduri oferite grațios reușesc multe și în politica cehă. Campania de alegeri a actualului președinte, Milos Zeman, a fost finanțată pe față, în 2013, de Lukoil, compania energetică rusă. De atunci, președintele Zeman – care, din fericire, nu controlează guvernul – a vociferat împotriva sancțiunilor la adresa Rusiei, a minimalizat invazia rusă a Ucrainei drept «o izbucnire de gripă» și a invitat la Praga oligarhii ruși sancționați de occidentali. Nu este singurul.”
Pe de altă parte, notează analista în „The Spectator”, „Uniunea Europeană nu folosește vehicule anonime pentru a manipula media, așa cum procedează Rusia în întreaga Europă Centrală. Nici nu finanțează partidele de extremă-dreaptă, așa cum o face [Rusia] atît la Budapesta, cît și la Paris. Viktor Orban, premierul de centru-dreapta al Ungariei, a adoptat și el o parte din mesajul anti-tranziție al Rusiei. Anul trecut, el și-a asigurat un împrumut rus – ale cărui detalii au rămas secrete – pentru construcția unei noi centrale nucleare. Cîteva luni mai tîrziu, el le-a spus etnicilor maghiari din România că a venit timpul abandonării «dogmelor și ideologiilor» occidentale, cum sînt democrația liberală, forma de guvernămînt, care odinioară a fost obiectivul central al tranziției Ungariei. În mod infam, Orban a explicat atunci că el preferă «democrațiile neliberale» din Turcia, China, și, desigur, Rusia. Iar Putin este în vizită săptămîna aceasta la Budapesta. […]
Orban este faimos și pentru nostalgia sa față de „Ungaria Mare”, care nu mai există de la Primul Război Mondial. O mică felie din acea împortantă pierdere teritorială este acum parte a Ucrainei – un fapt pe care, în mod curios, ministrul de externe rus l-a adus în discuție la München. Poate a fost o insinuare: dacă Rusia reușește cu succes împărțirea Ucrainei, Budapesta ar putea căpăta și ea o felie.
Chiar dacă Ungaria, în cele din urmă, nu va sucomba farmecelor democrației neliberale, alții ar putea să o facă. În Serbia, care nu este membră a UE (și pe care Rusia s-ar bucura să o mențină astfel), firmele ruse controlează cea mai mare parte a companiilor petroliere și de gaze, iar Putin a fost recent salutat cu cea mai mare paradă miliară din ultimii 30 de ani. Slovacia are un prim ministru care flirtează cu naționalismul dur – spunînd că țara sa s-a format «pentru slovaci nu pentru minorități» - și exprimă și el îndoieli pe tema sancțiunilor împotriva Rusiei.
Chiar în Polonia, națiunea, probabil, de cel mai mare succes în Europa centrală și cea mai fiabilă pro-Nato, vorbitori pe Internet acuză drept o catastrofă «cei 25 de ani dezastruoși» de tranziție. […]
Un guvern ceh ori român care s-ar alătura celui grec opunîndu-se sancțiunilor împotriva Rusiei ar fi, de asemenea, util [Rusiei]. Un guvern ungar sau bulgar care ar dori să pună bețe în roate politicii unite europene față de Rusia, în special în ce privește petrolul și gazele, ar fi și mai binevenit.” […]
„Dacă ai fi Vladimir Putin, nu ai încerca măcar să obții așa ceva?”, conchide Anne Applebaum comentariul din săptămînalul britanic „The Spectator”, semnalînd că: „Există încă numeroși foști informatori Stasi și numeroși foști agenți ruși în landurile răsăritene [ale Germaniei]. Nimeni nu va observa dacă cîteva companii necăjite plătesc ceva ruble convertite în conturile partidelor anti-europene din Germania. Mulțumită afacerii Snowden și a pretinsei ascultări a telefonului cancelarei Merkel, germanii sînt deja furioși pe americani. Ei au încetat de mult să-i mai trateze pe britanici ca jucători serioși pe plan geopolitic. Nu ar fi nevoie de mulți bani și infiltrații pe Internet pentru a menține pentru ani buni, cîți o fi nevoie, o fanfară de retorică anti-occidentală, anti-americană, anti-Uniunea Europeană.
Vom afla că ea a reușit atunci cînd ministrul de externe rus va declara reglementările post-Război Rece nule și neavenite, iar nimeni nu va mai rîde”.
[trad. și adaptare Victor Eskenasy]
