Ceva e nefiresc în comportamentul liderilor vest-europeni față de Rusia și față de asaltul rusesc asupra Ucrainei. Un soi de stînjeneală, amestecată cu nepricepere și lipsă de autoritate fac din întîlnirile față în față ale occidentalilor cu Vladimir Putin ocazii pline de neînțelegeri.
Ceea ce e cu atît mai strident cu cît Vladimir Putin și statul condus de Putin manifestă o dezinvoltură fără cusur. Rușii n-au nici o problemă să facă absolut ce vor, să mintă, să bruscheze, să ucidă sau să acuze Occidentul de toate crimele comise de mercenari ruși. De fiecare dată, partea occidentală lasă nespuse lucrurile grave și înfășoară cel mai mică reproș concret în nenumărate precauții, paranteze și justificări. Oricum, cînd Occidentul decide să răspundă cu sancțiuni, hotărîrea e automat urmată de promisiunea că pedeapsa va fi ridicată, într-o clipă, după cel mai mic semn de îmbunare rusească.
De unde încurcătura care pare să copleșească un diplomat sau occidental, îndată ce trebuie să spună lucrurilor pe nume în prezența sau chiar în absența oficialilor ruși? Explicația cere multe precizări istorice, dar nu e chiar atît de complicată.
E bine de pornit de la bazele morale ale relației cu Rusia și nu de la complicațiile de culise de care se ocupă de cele mai multe ori corespondenții de presă. Psihologia și morala decid, adesea, peste capul guvernelor. Trebuie spus de la bun început că întîlnirile cu Rusia nu seamănă cu alte întîlniri politice. Rusia nu apare la masa de negocieri ca orice alt stat bun sau rău, amic sau inamic. La fiecare întîlnire majoră liderii ruși apar în fața occidentalilor flancați de o contradicție care îi pune în mare dificultate pe interlocutorii occidentali. E vorba de o problemă de statut și identitate. Cine sînt, de fapt, reprezentanții statului rus? Nu e deloc ușor de spus. Una e varianta oficială și alta realitatea din spatele numelor, drapelelor și funcțiilor.
Oficial, e vorba de liderii politici ai statului rus democratic și post-sovietic. Mai departe, lucrurile se complică. Aceiași oameni care dețin funcții oficiale într-un stat organizat după model democratic, sînt și invadatori, propagandiști și șantajiști de stil sovietic. Ei preamăresc trecutul sovietic și tot ei au convins populația rusă că Europa de Vest e pe punctul de a invada Ucraina, că Ucraina e condusă de un guvern fascist și că Rusia e din nou victima unui complot pus la cale în marile capitale europene.
Atunci, poate e cazul să trecem cu vederea complicațiile prezentului și să ne întoarcem la trecutul care ne leagă cu adevărat. Poate e cazul să vedem în reprezentanții imperfecți ai statului rus pe urmașii celor ce ne-au fost aliați și au salvat Europa de nazism în al Doilea Război Mondial. Da, numai că lucrurile nu se opresc aici. Căci, înainte de a salva Europa, statul sovietic s-a gîndit s-o împartă cu naziștii, pe baza unei alianțe entuziaste. Dar n-au eliberat, oare, sovieticii Estul Europei? Ba da, dar doar spre a-l ocupa militar și pentru a-l transforma în colonie sovietică, pe următorii aproape 50 dea ani. Eliberarea de naziști a fost transformată pe loc în eliberarea de orice formă de libertate. Estul Europei a fost sărăcit, adîncit în teroare și bun plac, închisorile și minciuna au luat locul vieții publice. Ne întîlnim, deci, și în acest punct, cu marea contradicție care face din factorul sovieto-rus o forță ambivalentă: și eliberator și ocupant, și anti-fascist și pro-totalitar. Și atunci cu cine negociază liderii occidentali?