Fără alte cuvinte, reproduc mai jos, respectându-i verticalitatea, un poem magistral semnat de Marcela BENEA, recitat în premieră absolută la Noaptea Cărţilor Deschise de la Librăria din Centru din Chişinău, în prezenţa unui public numeros venit punctual la întâlnirea cu scriitorii ce s-au anunţat pentru Maratonul poetic, întâlnire la care tocmai… scriitorii – cu câteva excepţii notabile: Vasile Romanciuc, Eugen Lungu, Lucia Ţurcanu, Radmila Popovici-Paraschiv, Aurelia Borzin, Nicoale Popa, Alexandru Cosmescu, Ghenadie Nicu, Alexandru Corduneanu, Dumitru Crudu, Virgil Botnaru (ierte-mi-se dacă l-am uitat pe careva!) – au strălucit prin absenţă, situaţie pe cât de insolită, pe atât de paradoxală.
O mare voce a poeziei române din Basarabia a rostit un text în care spiritul lui Blaga se intersectează cu cel al lui Borges (şi unul şi altul clătindu-şi ochii într-o renumită parabolă chinezească, „Zhuang zi visând că este un fluture”), şi ale cărui versuri m-au urmărit mult timp după aceea, vrăjindu-mi de data aceasta nu auzul, ci urechea interioară. Nicio notă falsă, niciuna stridentă – poema e limpede ca apa în cursivitatea ei şi totodată este tulburător de neliniştitoare. Abia născută (din câte ştiu, poezia-i inedită), dă senzaţia că există dintotdeauna, şi că face parte din însăşi natura lucrurilor. Căci – de la Heidegger citire – în chip poetic locuieşte omul pe pământ, doar că e nevoie din când în când să i se amintească asta, chiar şi/mai cu seamă în vremurile sărace. Or, exact pentru asta sunt făcuţi poeţii. Născuţi, nu făcuţi...
Odată pentru totdeauna, cuvânt are Marcela Benea:
Ticsite pe un singur pământ
Lui Eugen Lungu
Şi dacă noi suntem visul colorat al cuiva?
Tu nu visezi?
Eu de fiecare dată visez imposibilul.
Ultimul vis a fost cu un râu alb
de lapte
pe care nu am avut curajul să-l trec
(îl voi trece oare vreodată?)
Pasărea atunci când doarme
crezi tu că nu-şi retrăieşte zborul
în vis
nu-şi visează trilurile
seminţele
gâzele adăpostite în
scoarţa copacului?
Întreaga pădure virgină
tresare prin somn
visând pe cineva
care niciodată n-a trecut
pragul ţinutului său
verde şi liber.
Mereu stăm ticsiţi în visele altora
şi ei în visele noastre;
fără să ştim
fără să ştie
fără să vrem
fără să ne voiască
stăm în visele cele mai înşelătoare şi tainice
indiscrete şi indecente şi minunate.
În fine, ce fantezist, ce hoţ
ce lighioană ireproşabilă
e visul visului!
Şi ce oroare, şi ce fascinaţie
e să fii văzut tu în visul cuiva
în altă lumină decât în lumina ta!
Şi în genere, Doamne,
ce halucinantă poveste
e viaţa reală luată-mpreună
cu viaţa ireală, din vis,
şi totul şi toate
ticsite pe un singur pământ,
iar în pământ oasele albe
ce nu visează deloc
din simplul motiv
că sunt inaccesibile visului.