Vizita – de data aceasta, privată – a domnului Traian Băsescu în Republica Moldova, la doar câteva luni de la încheierea mandatului prezidenţial, s-a bucurat de toată atenţia mass-media, şi asta deoarece ex-preşedintele României nu vorbeşte cu gura purtătorului său de cuvânt asemenea preş. (ierte-mi-se abrevierea!) moldav Nicolae Timofti, ci prin viu (ba chiar foarte viu) grai. Baia de mulţime, conferinţa de presă, decorarea de către preş. N. Timofti cu ordinul „Ştefan cel Mare”, totul i-a confirmat lui Traian Băsescu – dacă mai era nevoie?! – că Basarabia rămâne nu doar proiectul său de suflet, ci şi fieful său electoral. Asta după ce, aparent, a ieşit din Marea Politică – de pe Dâmboviţa, da; şi de pe Bâc?!...
Întrebarea moarte n-are, în contextul în care Traian Băsescu şi-a reafirmat (fără a depune o cerere în acest sens) intenţia de a solicita cetăţenia moldovenească. Or, de la simplu cetăţean al Republicii Moldova la preşedinte al acesteia nu-i decât un pas, nici măcar nu-i nevoie de alegeri directe, suficient fiind votul Parlamentului. Subiectul rămâne deschis, căci ex-preşedintele român numai de susţinători nu duce lipsă în Basarabia, acum mai derutată ca niciodată. (Mai trebuie să amintesc, odată-n plus, de orizontul de aşteptare al moldovenilor după scrutinul din 30 noiembrie 2014 şi cu ce s-au ales de facto?!...)
Las aşadar locul comentatorilor politici de toată mână să proiecteze fel de fel de scenarii, eu întorcându-mă la primele alegeri ce-au adus alternanţa, din România anului 1996. Citez din Fals tratat de manipulare al Anei Blandiana, Humanitas, 2013:
„Mi-a răspuns chiar el şi eu i-am spus cât de rău îmi pare că nu putusem să fiu în noaptea trecută în Piaţa Universităţii şi cât de mult îl invidiez că a fost acolo. Nu ştiu dacă a ascultat ce-i spuneam şi nu ştiu dacă a înţeles, pentru că m-a întrerupt întrebându-mă ce vreau.
- Vreau să te felicit, i-am răspuns, am sosit acum două ore din Irlanda şi Mexic şi…
- Tu ce vrei? a repetat el grăbit şi ocupat, cu aerul că se află în cursul unei complicate împărţiri în care trebuie să-i dea fiecăruia ceva şi nu are timp de pierdut. Să spun ce vreau şi să las pe altul la rând.
- Ce să vreau? am întrebat uimită.
- Ce funcţie vrei, ce ceri, mi-a explicat el agasat, dar stăpânindu-se.
- Ce să vreau? am repetat eu, începând să înţeleg, nu vreau nimic, am spus întotdeauna că nu vreau nimic. Vreau să vă faceţi datoria ca să pot să mă întorc la viaţa şi la cărţile mele fără remuşcări. Vreau ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi, ci şi pentru ceilalţi. Şi am închis telefonul”
Probabil aţi înţeles că la celălalt capăt al firului se afla Emil Constantinescu, preşedintele abia ales al României, la ascensiunea vertiginoasă a căruia a pus umărul şi Ana Blandiana (o va regreta mereu, dar asta-i soarta intelectualilor implicaţi; „În timp ce noi avem idealuri, oamenii politici urmăresc interese”, o tot repetă de-atunci).
Revenind pe meleagurile noastre, dacă nu cumva la oile – pardon, la mieii de sacrificiu, că tot suntem în preajma Sfintelor Sărbători – noastre, parcă-i văd pe „intelectualii lui Băsescu” (de ce nu şi ai lui Vlad Plahotniuc, Vlad Filat, iar mai încoace şi ai lui Iurie Leancă) de la noi cum îşi croiesc deja costumele de consilieri prezidenţiali, miniştri etc., chit că împăratul (republican, dar având aceeaşi orbire… monarhică!) e gol. Se va găsi oare vreunul, oricine va ajunge în fruntea piramidei statale, să nu-i ceară decât „ca toţi cei care vreţi ceva să nu vreţi numai pentru voi”?