Bun prieten cu tatăl meu, unchiul Petre era cu vreo câţiva ani mai mic. Dar amândoi au flăcăit în aceeaşi vreme, amândoi au făcut cursuri de condus maşini, numai că unchiul lucra pe camion, iar tata pe tractor. Mai târziu tata s-a făcut contabil. Iar unchiul tot şofer a rămas şi, cum a început războiul, a fost mobilizat şi... Mi-aduc aminte că, la câteva săptămâni, când frontul venind dinspre Prut, se apropia de satul nostru, unitatea lui, în retragere, a poposit pe câteva ore în marginea satului, şi superiorii i-au permis să vină să-şi vadă casa şi familia şi să-şi ia rămas bun de la ai săi...
S-a dus frontul spre răsărit, la noi s-a instalat administraţia română, noi, copiii, am mers la şcoală, iar mamele noastre umblau pe la ghicitori să afle ce-i cu bărbaţii lor: sunt vii? Vor veni acasă? Pentru că mulţi cădeau prizonieri, iar cum erau din zona administrată de autorităţile române, germanii îi eliberau din lagăre şi se întorceau pe la casele şi gospodăriile lor...
Cum unchiul Petrea era vânător şi avea o armă din cele scumpe, la plecare i-a dat de grijă mătuşei Titiana s-o ascundă bine şi s-o păstreze până se întoarce el. Da vezi că era timp de război şi autorităţile au dat ordin: cine are arme, să le predea, altfel e jale... Mătuşa n-a dus puşca. A pârât-o careva, au chemat-o la primărie şi... dă-i bătaie! Dar unde o ascunsese, arma? La noi, în podul baştei de la beci...
A scos-o şi a dus-o.
Alta am vrut să povestesc.
Ziceam că nevestele îşi ghiceau dacă li se întorc bărbaţii. Ca să vedeţi cum m-au făcut pe mine ghicitor!
Era o credinţă aşa: un copil neprihănit are darul ghicitului. Cum? Ascultaţi, pentru că eu am fost acel copil. Se făcea aşa: la o lumânare aprinsă îţi afuma unghia degetului mare de la mâna dreaptă, apoi te uitai în flacăra lumânării la unghie şi te întreba: „Ce vezi?” Tu nu vedeai nimic. Iar te întreba: „Uite mai bine: ce vezi?” Îţi încordai privirea, ca să vezi ceva în acea pată de funingine de pe unghie... Şi parcă începeai să desluşeşti ceva... Iar mă întreba mătuşa Titiana, că despre unchiul Petre era vorba: „Amu vezi? Poate vezi un mormânt?” Şi cu adevărat, mi se arăta în oglinda afumată un mormânt ca toate mormintele... La care şi ea, şi mamă-mea oftau: „Îi mort Petrea... Nu mai vine acasă”...
Şi nu a venit.
Că mort era din primele luni de război. Mort la Rostov-pe-Don. S-a aflat hăt, după mulţi ani, şi localitatea unde a fost înmormântat. S-a dus mătuşa Titiuana cu fiica Maria, verişoara mea, ca să omenească mormântul...
Dar cum a murit unchiul Petre? Că pentru toţi exista o singură formulă: luptând cu agresorul fascist. Ba se mai adăuga şi fraza fariseică: căzut cu moarte de erou...
Adevărul l-am aflat peste ani, pe când eram deja student şi, o dată venit acasă să-mi iau ceva merinde, tata m-a condus până la şosea. Era dis-de-dimineaţă. Pe întuneric. Aşteptam o maşină de ocazie, că autobuze de rută nu existau pe atuncea...
S-a întâmplat să fie acolo, la şosea, un sătean de-al nostru, care şi el aştepta un transport. S-a luat de vorbă cu tată-meu, aducându-şi aminte întâmplări din trecut. Şi iată ce a povestit acel om atunci:
„Eram într-o coloană cu Petrea Ciocârlan, cumnat-to... El pe maşină, eu-pe maşină... Numai că pe aproape de Rostov maşina lui a ars... A rămas fără maşină... Îl trimite nacealnicul după producţie în alt sat. Pentru soldaţi... Cere el maşina mea... I-o dau, dar mă duc şi eu cu dânsul... Se duce el acolo, încarcă, pornim înapoi, spre coloana noastră... El la ruli (volan), eu alături, de-a dreapta lui... Când ajungem în dreptul unui lan de popuşoi, de-a acolo iese câţiva cu avtomaturile şi: prrr! Drept în cabină. Mort pe loc Petrea!
Eu am apucat să sar şi să mă dau într-un hândichi. Aceia şi-au făcut treaba şi... s-au mistuit în popuşoaie... Eu am ieşit din hândichi, m-am suit în cabină şi am adus maşina înapoi la coloană...”
Acuma credţi că acesta-i sfârşitul istoriei?
Iată ce ne-a dezvăluit acel mălăieştean în întunericul dinspre ziuă: „Se spunea că aşa au fost împuşcaţi mai mulţi soldaţi de-ai noştri... Se zicea că aceia de-i împuşcau erau spioni nemţi care se strecurau peste linia frontului... Şi chiar erau îmbrăcaţi în uniforme nemţeşti, că eu am văzut cu ochii mei! Dar nu erau nemţi, măi! Ruşi erau, din cei care se chemau SMERŞ, NKVEDIŞTI, dar îmbrăcaţi în forme nemţeşti...”
Iată ce mi-a fost dat a auzi la acel ceas al dimineţii despre cum a murit, mai exact, a fost ucis unchiul Petre Ciocârlan. Iar motivul care să fi fost? Era fecior de chiabur: tatăl lui deportat. N-avea de ce să se ducă cu ruşii spre răsărit. Au considerat superiorii lui că trebuie lichidat, altfel, ca mulţi alţii, se va da prizonier ca să se întoarcă acasă...
18 aprilie 2015-04-18
P.S. Acum că cinstim memoria celor plecaţi dintre noi, mi-am amintit acest caz tragic din copilăria mea şi am decis să-l consemnez pe scurt .