„Recunoașterea unei tragedii istorice de proporțiile celei petrecute acum 100 de ani (cu armenii din Turcia) înseamnă un semnal important și necesar pentru eradicarea urii, intoleranței, rasismului și xenofobiei”, a spus astăzi președintele Klaus Iohannis pentru a comemora genocidul armean din 1915.
România nu recunoaște în mod oficial genocidul și ca atare oficialii de la București vorbesc despre el numindu-l evenimente, vicisitudini sau tragedii, ocolind cu pricepere cuvântul care definește ceea ce s-a întâmplat cu armenii din Imperiul Otoman acum un secol. Totul a început, atunci, pe fondul slăbiciunii turcilor care fuseseră nevoiți să cedeze Rusiei, după războiul din 1877, regiunea dintre Marea Caspică și Marea Neagră locuită mai ales de armeni. Apoi, în 1912 otomanii au pierdut Bosnia și Herțegovina în favoarea austriecilor.
În interior, au venit la putere Junii Turci (un triumvirat format din Talaat, Enver Paşa şi Gemal), care au eșuat în aplicarea reformelor democratice și care s-au aliat cu Germania pentru a face față confruntărilor cu Rusia. Genocidul armenilor a început în orașul Van din regiunea cu același nume, aflată la granița cu Iranul. Otomanii au pretextat că armenii din Van au dezertat la ruși și acesta a fost primul motiv de răfuială. Mai târziu, când liderii turci au cerut comunității armene să furnizeze 4000 de soldați, în urma refuzului, au decis deportarea populației armenești în deșertul sirian.
A fost un marș spre moarte, fiindcă foarte puțini au ajuns la destinație: peste un milion și jumătate fiind uciși, jefuiți sau, pur și simplu, stingându-se de foame și epuizare. În memoriile sale, ambasadorul american la Constantinopol din acea perioadă, Henry Morgenthau, descrie de la fața locului tragedia armenilor: „ordonând deportările, autoritățile turcești au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi națiuni, lucru de care erau perfect conștienți și nu-și mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine” (Henry Morgenthau, Ambasador la Constantinopol. Memorii, Traducere şi note de Mihnea Gafiţa. Editura Ararat, 2000).
În mod oficial, liderii de la București nu știu ce să spună atunci când sunt întrebați de ce nu recunosc genocidul armean. La sfârșitul anului trecut - la 19 noiembrie 2014 - ambasadorul român la Erevan a fost întrebat la o conferință la care a participat la Universitatea Americană din Armenia ce este mai important pentru România, relațiile politicie și economice cu Turcia sau imperativul moral de a recunoaște genocidul armenilor?
Fără să aibă nici un răspuns pregătit, ambasadorul Sorin Vasile, rechemat ulterior din cauza scandalului diplomatic pe care l-a declanșt, a încercat să extrapoleze subiectul, vorbind despre disputa legată de homosexualitate. În acest fel diplomatul român ar fi vrut să demonstreze că normele morale sunt relative. Cu această explicație a stârnit o serie de critici la Erevan și pentru a le calma, ambasadorul român a relatat o anecdotă în care un om de afaceri evreu, care căuta un slujbaș de nădejde, l-a angajat în cele din urmă pe cel care i-a spus că 1+1 fac exact cât dorește patronul. Altfel spus, diplomatul român a încercat să se justifice în fața armenilor sugerându-le că în relațiile internaționale, la fel ca în afaceri fiecare defilează cu propriile păreri, subsumate intereselor pe care le are.
Fostul ministru de Externe, Titus Corlățean, a declarat fără ocolișuri că Bucureștiul „a evitat” să se pronunțe asupra acestui subiect „delicat”, dar că ar fi „încurajat” „dialogul” dintre autoritățile de la Ankara și Erevan, pentru apropierea celor două părți.
Firește că România nu este în poziția în care să medieze între Turcia și Armenia, iar această justificare poate fi folosită cel mult pentru pentru uz intern. Pe de altă parte, România are un parteneriat strategic cu Turcia și în vreme ce armenii comemorau genocidul de acum 100 de ani la Erevan, ministrul român al Apărării, Mircea Dușa, discuta la Ankara cu omologul său Ismet Yilmaz despre întărirea flancului de sud-est al NATO. Relațiile dintre Turcia și România sunt mult prea importante pentru liderii de la București pentru a fi periclitate în numele moralei istorice.
Turcia este cel mai mare partener economic din afara Uniunii Europene și al cincilea la nivel global, deține cheile strâmtorilor care leagă Marea Neagră de exterior, ar putea fi un client serios pentru energia electrică pe care România vrea să o exporte și, la o adică ar putea fi un sprijin, în cazul în care Pontul Euxin devine un spațiu violent.
Totuși, din punctul de vedere al României, relația cu Turcia se bazează, de fapt, doar pe economie și pe aspirațiile unei foste colonii în raport cu vechiul centru de putere la care se raporta odinioară. Liderii autohtoni n-au reușit să obțină mai mult, iar speranțele lor energetice și strategice nu au în spate nimic concret, cu atât mai mult cu cât Ankara și Moscova se coordonează tot mai mult, inclusiv în ceea ce privește Marea Neagră.
România nu poate deci renunța reflexul țărilor periferice în ceea ce privește recunoașterea genocidului armean: nu câștigă nimic tăcând și probabil că n-ar pierde nimic asociindu-se cu europenii care vorbesc despre genocidul armean, ca fiind primul din secolul 20.
