Atunci când Ronald Reagan a numit URSS „Imperiul Răului”, stânga bien pensante s-a grăbit să-l anatemizeze și să-l persifleze. După câțiva ani, ideologul perestroikăi, Aleksandr Iakovlev, spunea același lucru, recunoscând că Marele Experiment fusese întemeiat pe violență, minciună, duplicitate și teroare. O spuseseră, firește, Ivan Bunin și Boris Souvarine, Arthur Koestler și George Orwell, Andrei Siniavski și Aleksandr Soljenițîn, Andrei Saharov și Elena Bonner, dar acum sentința venea din sanctum sanctorum, din inima aparatului ideologic al partocrației totalitare bolșevice.
Vladimir Putin este azi moștenitorul autocrației țariste, al misticismului pravoslavnic, al mesianismului bolșevic și al imperialismului velicorus dintotdeauna. Un cocteil pernicios menit să galvanizeze pasiuni și să mobilizeze nostalgii în favoarea unui proiect anti-occidental, anti-liberal și anti-democratic. Esența putinismului este una resentimentară, similară celei a bolșevismului și a fascismului. Am scris pe acest subiect și am fost blamați de ambasadorul extraordinar și plenipotențiar al Federației Ruse la București, Dl. Oleg Malginov. Ne menținem diagnosticul din acel articol: Există o ispită fascistă la Kremlin.
Pentru țarul kaghebist Vladimir Vladimirovici, năruirea URSS a fost cea mai gravă catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea. De fapt, așa cum a scris Boris Souvarine, unul dintre primii mari apostați ai comunismului, chiar acronimul URSS conținea, prin cele patru litere, patru minciuni: Uniunea Sovietică nu a fost una reală, republicile nu erau republici în sensul de res publica, sovietele (consiliile) fuseseră de multă vreme golite de orice conținut democratic, iar socialismul proclamat oficial era unul al celei mai rigide stratificări sociale. Niciodată și nicăieri nu a fost clasa muncitoare mai exploatată ca în regimurile în care se afla, pasămite, la putere.
Sistemul s-a întemeiat pe dominația nomenclaturii de partid și de stat. Existau grupuri și sub-grupuri nomenclaturiste, și toate acestea beneficiau de un formidabil angrenaj al privilegiilor. Regimul nu putea oferi bunuri de larg consum, se întemeia pe producția mereu crescândă de arme. Totalitarismul sovietic a fost unul stratocratic, cum au demonstrat Cornelius Castoriadis și Claude Lefort. Era militarist prin însăși esența sa, nu putea fi altfel.
Simbolul tancului va fi prezent și anul acesta la Moscova, la aniversarea a șaptezeci de ani de la victoria din cel de-Al Doilea Război Mondial, acolo unde Putin a promis un spectacol militar hi-tech (împănat cu sisteme de rachete, 16.000 de soldați, avioane și elicoptere, etc.). Kremlinul a acuzat Occidentul în ultimul timp și de „politizarea” acestui eveniment prin boicot, dar se uită că regimul Putin transformase data de 9 mai, deja de ceva vreme, în simbol al noului stat. Militarismul rus continuă așadar să funcționeze la nivelul narațiunilor constitutive ale statului.
Să ne amintim apoi că URSS exportase modelul bolșevic în statele numite „democrații populare”. Evident, acest pleonasm era doar un camuflaj retoric pentru a justifica impunerea terorismului ideologic și colonizarea țărilor din Europa de Est și Centrală. Moscova, cu ale ei școli de partid, a devenit Mecca educațională a comunismului global. Activiștii din țările satelizate absorbeau acolo dogmele leniniste, deveneau militanți ai proiectului revoluționar planetar. Din România au plecat să învețe doctrina leninistă personaje precum Nicolae Ceaușescu, Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeț, Ion Iliescu și atâția alții. Vorbim de sute, chiar mii de activiști pentru care Rusia Sovietică a devenit a doua, ori chiar prima patrie. Nu conta la ce facultate studiau, educația sovietică era una complet impregnată ideologic.
Nu e de mirare că și azi există foști studenți la universitățile sovietice care suspină după timpurile „romantice” ale juneții lor moscovite ori leningrădene. Paseismul, în toate formele lui, este de altfel și preocuparea preferată a lui Vladimir Putin: pentru el, problema de astăzi a Rusiei nu este faptul că oamenilor le lipsește o viziune despre viitor, ci că ei nu mai sunt într-atât de mândri de propriul lor trecut (sau cel puțin este indusă această idee). Prin urmare, tot ceea ce generează Putin ca mesaj oficial este doardespre acest trecut așa-zis glorios.
Nu negăm că unii dintre cei care au urmat studiile în URSS vor fi descoperit acolo ceea ce a fost marea înșelătorie a comunismului de tip leninist. De pildă, un Alexander Dubček, liderul reformist din perioada Primăverii de la Praga. Dar acestea au fost excepțiile de la regula devotamentului necondiționat pentru linia moscovită. Până la sfârșitul zilelor sale, Ceaușescu l-a admirat pe Stalin. Anti-sovietismul său, asemeni celui al mentorului Gheorghiu-Dej, era unul instrumental și oportunist. În fapt, Dej și Ceaușescu erau anti-hrușcioviști, repudiau ideea demolării cultului lui Stalin și efectele liberalizante ale acestei ofensive. Chiar și manualele de istorie apărute sub regimul Putin îl privesc pe Stalin ca pe un „manager rațional”, iar teroarea din anii ’30, ca pe un fenomen care a făcut posibil marele salt industrial (justificând astfel, în cheie etatistă, și colectivizarea și Holodomorul).
Sovietismul a fost o formă mentală, iar formele mentale nu dispar spontan. Jurnalista Masha Gessen are dreptate: marea eroare a lui Boris Elțin a fost renunțarea la procesul împotriva autorilor loviturii de stat din august 1991. Un asemenea proces ar fi fost unul al instituțiilor vitale ale sistemului, în primul rând PCUS și poliția secretă (KGB). Eșecul decomunizării a fost cauza principală a resurecției sovietismului în versiunea putinistă. Istoria este din nou falsificată, memoria este cauterizată, s-a revenit la temele celei mai obscene propagande belicoase. A ignora acest lucru, a-i atribui lui Putin intenții onorabile, a denigra lupta democraților din Ucraina pentru suveranitate politică și națională, sunt tot atâtea invitații la capitulare. Vladimir Putin mizează pe două lucruri: abulia și amnezia Vestului.
La șaptezeci de ani de la înfrângerea nazismului, trebuie să i se reamintească lui Putin că Occidentul nu s-a mobilizat împotriva lui Hitler doar pentru a-i îngădui lui Stalin și urmașilor săi să-și îndeplinească extravagantele planuri. Valorile antifascismului democratic coincid cu acelea ale anticomunismului civic-liberal, deci ale anti-totalitarismului.
[contributors.ro]
