Dacă ne-a făcut vreun cadou, scandalul FIFA ar trebui să fie ocazia adevărurilor spuse tranșant. Practic, numai naivii sau prizonierii iluziilor mai pot crede că atleții care sfidează săptămînal genetica sînt curați. Usain Bolt nu poate fi un atlet care aleargă mai repede decît el însuși doar pentru că e muncitor, talentat și cuminte. Lista miracolelor trucate e ușor de scris: luați orice nume de supercampion și veți scrie, de fapt, de tot atîtea ori numele lui Lance Armstrong. Dopajul e generalizat și greșit înțeles. Nimeni nu se dopează doar pentru că vrea să cîștige aurul. Toată lumea se dopează pentru că, dacă n-o face, iese din cursă.
Sportul, în varianta datoare să furnizeze continuu supermani, recorduri și granițe sfărmate, presupune dopajul. Cine vrea să rămînă curat e liber să o facă, dar va fi silit să își manifeste virtutea undeva departe de stadioane și camerele tv, în parcuri sau pe cîmp. O religie nu se ține fără sfinți, iar sfinții sînt datori, prin contractul semnat cu o umanitate setoasă de iluzii, să producă miracole. Umanitatea a plonjat în mania religioasă a sporturilor și, după apariția televiziunii, a devenit dependentă de perfecțiunea spectacolului. Regia deficitară nu mai e acceptabilă. De la Liga Campionilor, la Jocurile Olimpice, la Marile Shlem-uri ale tenisului și la Mondialele de orice, toate spectacolele trebuie să fie un izvor de fast și să livreze, timp de o săptămînă, o lună sau un sezon, iluzia perfecțiunii ca sumă de succese inevitabile. Dorința de distracție, în sensul evadării prelungite din limitările impuse de lumea reală, a creat un spațiu larg pentru industria ceremoniilor gigantești. De aici pînă la corupție e un pas mic și pasul a fost făcut la începutul anilor '70.
Televiziunea a creat audiențe globale și sportul a răspuns prin înmulțirea și supradimensionarea competițiilor. Evident, procesul a antrenat o masă financiară enormă. La fel de evident, boom-ul a fost preluat de rețele de patronaj și corupția a devenit noul modus operandi. Nu e deloc întîmplător că, din 1974 încoace, așadar în ultimii 41 de ani, FIFA a avut doar doi Președinți. Coreea de Nord stă, totuși, mai bine cu trei lideri supremi. Structura instituției a degenerat rapid, după epoca Stanley Rous - epoca sfărșită în 1974 în care FIFA a lucrat sub prezumpția de fair play, așezată de tradiția fondatoare britnică la baza sporturilor moderne.
Căderea în generatorul mediatic și globalizarea fabricii de vise au impus o cu totul altă formulă managerială. Un autocrat și o elită de vasali bine unși au preluat sarcina de a plimba circul de la un cap la altul al pămîntului, în condiții de control legal minim. Expanisunea a dus, în paralel, la perfecționarea corupției și la sacralizarea jocului protejat, acum, de superalibiuri etice: democratizarea, dezvoltarea, anti-rasismul și plata datoriilor morale către lumea a treia.
La un loc, frauda, cu ramurile ei complementare corupția și dopajul, sînt instrumentele deplorabile, dar necesare pentru menținerea unei construcții mitologice uriașe. Problema nu e mitologia ci lipsa ei de suport în realitate. Pentru prima oară, o mitologie globală se mărginește la spectacol și entertainment. Sporturile sînt parte a concertului care reunește în același pachet distractiv filmul, muzica pop și celebritatea. Toate au suferit o degradarea rapidă, presate de nevoia de consum a unui public practic nelimitat. Și toate sînt, acum, administrate la limita legii și a naturii. Dopajul joacă rolul efectelor speciale din filme.
Corupția internă nu e altceva decît o formă de libertate infracțională stimulată de triumful neontenit, necondiționat și nelimitat al sporturilor. FIFA a fost lovită de justiția americană, inamicul natural al anarhiei, inclusiv al anarhiei onirice instalată de cultul sporturilor. Dar episodul FBI nu va rezolva și nu va pune capăt avalanșei. Atîta vreme cît nevoia de distracție și distragere a lumii va dicta și va face legea.