Când toţi abandonaseră deja aşteptarea, s-a întors în ţară. Şi-a luat biletele de avion peste noapte, venind cu câteva zile înainte de întoarcerea anunţată cu atâta dramatism. S-a întors schimbat, parcă temându-se să nu fie recunoscut la punctul de trecere a frontierei pe lista celor mai căutaţi indivizi. E drept, doctorul i-a recomandat mult fier, dar nu din cătuşe. Aşa că a venit zburând sub radarul jurnaliştilor şi al procurorilor. Probabil că aşa-i învaţă cursul scurt de la şcoala de partid sau poate că l-au sfătuit ilegaliştii partidului cum să scape de braţul lung al legii. Şi-a lăsat un fel de bărbiţă adolescentină, a mai albit şi merge-n cârje. Nu se ştie ce i-a grăbit venirea. O fi ajuns şi la el, peste Bosfor, dus de hulă, corul bocitoarelor strânse la căpătâiul partidului. A urmărit cu atenţie ce se întâmplă în ţară, luând zilnic, pe lângă bulinele medicale, şi o porţie consistentă din fierturile de la Bucureşti. Se zice că în Turcia nu şi-ar fi găsit locul şi liniştea până nu le-ar fi promis turcilor că va construi cea mai mare moschee din Europa chiar lângă standul cu maşini-unelte de la Expoziţie.
Cel mai vehement adversar al ideii e fostul preşedinte Băsescu. Civilizaţiile se vor ciocni fatal la Bucureşti. Nimic nu ar fi mai periculos, profeţeşte el, decât să se ridice o moschee în umbra căreia va apărea o universitate cu şase mii de studenţi. Iresponsabili, perorează Traian Băsescu, arătând cu degetul către Victor Ponta şi Klaus Iohannis. “Construim visul cel mare al islamului,” mai spune el, parcă pregătindu-ne pentru Califatul umayyad de la Târgul Expoziţional. Creştinul din Traian Băsescu e revoltat că va fi ridicată în Bucureşti cea mai mare moschee lângă cea mai mare catedrală, chiar dacă şi prima şi a doua au fost concepute pe vremea când era preşedinte, în haremul de la Cotroceni. Şi pentru a întări pacea şi prietenia între popoare, fostul şef al statului i-a recomandat muftiului, pe un ton de maidan, să tacă. “Ciocul mic. Erdogan să propăvăduiască islamul în Turcia, nu într-o ţară creştin-ortodoxă.”
Momentul acestui atac nu putea fi mai prost. Musulmanii sunt acum în postul Ramazanului, a noua lună a calendarului lor şi cea mai importantă sărbătoare celebrând perioada în care Mohamed a primit revelaţia Coranului. E unul din cei cinci stâlpi ai islamului, perioadă de post şi rugăciune, în care musulmanii trebuie să dea dovadă de autocontrol şi milă. Marele muftiul a trebuit să facă eforturi considerabile să-i răspundă civilizat fostului preşedinte. “Bărbaţi din familia mea au murit în războaiele acestei ţări”, i-a transmis el, adăugând că, de fapt, Traian Băsescu este cel care a pus la punct în Turcia amănuntele referitoare la construcţia moscheei. Şi nu o dată, ci de două ori, în 2011 şi în 2014. De ce ar fi nevoie ca acest subiect să fie discutat în CSAT? se întreabă el retoric, avertizându-l pe fostul preşedinte să nu facă dintr-un subiect confesional, unul politic. Şi, pentru a lua temperatura instituţiilor oficiale, l-a invitat pe preşedintele Iohannis la cina de Iftar. Acesta a rostit un discurs în care a spus că valorile şi tradiţiile musulmanilor sunt o contribuţie esenţială la cultura română, iar discursul său multicultural pare-se că l-a convins pe predecesorul său să-şi continue diatribele împotriva celor pe care-i numeşte “iresponsabilii din fruntea statului”, duşmanii săi personali, dar şi vectorii săi politici.
Mucenicia lui Traian Băsescu care a scos sabia lui Ştefan din teacă (în fapt, o copie dată tot de Recep Erdogan, pe vremea când era premier) pentru a lupta cu osmanlâii, ca în cărţile de română de a şasea, vrea să abată atenţia de la sirenele procurorilor aflate la poarta rudelor de toate gradele politice şi să dea un brânci înainte simulacrului de partid pe care nici măcar fosta preşedintă, Elena Udrea, nu-l mai frecventează, poate să nu atragă ghinionul. Este semnificativ faptul că discursul fostului preşedinte a fost rostit în cadrul unei întruniri de partid şi apoi repetat într-o emisiune unde moderatorul l-a lăsat să-şi pună singur întrebările, dând aprobator şi respectuos din cap. Fostul preşedinte vrea să rămână jucător chiar şi după pensie şi se bagă singur în războiul deja declanşat între preşedinte şi premier. Pentru asta Traian Băsescu şi-a apropriat un segment dur al societăţii civile format din câteva asociaţii fundamentalist religioase pe osatura cărora şi-a pus şaua de cruciat, să nu poarte războiul sfânt din fotoliu. Este un moment în care conglomeratele politice se istovesc în trânte fără viitor, unii ţinându-se de nişte funcţii care le asigură de bine-de rău imunitatea, puterea şi controlul fluxului de bani, alţii dorind să ajungă la butoane, să controleze alegerile, indiferent când vor fi. În parlament pare să se închege o nouă majoritate, dar nu mai e sesiune parlamentară pentru a o verifica. Fostul preşedinte vrea să-şi strecoare calul troian în orice viitoare ecuaţie politică. Se joacă acum cu focul într-o zonă cu mare capacitate explozivă, sperând să se aprindă doar artificiile, să se bucure populaţia de distracţie. Vrea, pe de altă parte, să găsească o fisură în monolitul majorităţii să pună acolo un baton de dinamită. Pentru că nici monoliţii nu mai sunt ce erau pe vremuri.
Un exemplu e Gabriel Oprea care a demonstrat încă o dată că se pot face multe lucruri durabile sub semnul provizoratului. Interimarul lui Victor Ponta a ajustat bugetul pentru a permite DNA să-şi crească exponenţial efectivele, chiar dacă generozitatea lui a provocat hiperglicemia coaliţiei majoritare. Apoi, şi-a câştigat noi prieteni adoptând ordonanţa pentru dublarea sau chiar triplarea salariilor înalţilor demnitari. Şi nu de la 1 ianuarie, cum se majorează mult mai puţin toate salariile din sistemul public, ci de la 1 august. Preşedintele României, preşedintele Înaltei Curţi, primul ministru şi preşedinţii celor două camere vor avea cele mai mari salarii. “Am încercat ca echilibrul puterilor în stat să se reflecte şi la nivelul salariilor”, spune înlocuitorul de Ponta de la Palatul Victoria, într-o mostră de umor involuntar, căci trebuie să fii surd şi orb ca să nu observi cât de mult s-au degradat instituţiile democraţiei şi cât de dezechilibrate sunt în realitate puterile în stat. Decizia lui Gabriel Oprea pare să fi adus o lacrimă de recunoştinţă în ochii celor vizaţi. Preşedintele Iohannis, care i-a criticat anterior pe parlamentari pentru pensiile speciale votate cu o majoritate de o mare diversitate culturală şi politică, nu a avut nimic de reproşat ordonanţei care-i bagă bani mai mulţi în buzunar, deşi aceasta pare mai discreţionară decât pensiile parlamentarilor. “Este o intenţie înţeleaptă şi cu bătaie lungă care se încadrează în lupta pentru eradicarea corupţiei”, spunea el simţind că-i eclozează fluturaşul de salariu în buzunar.
Însă Victor Ponta ştie că o luptă politică începe prin mituirea electoratului şi, în cazul lui Gabriel Oprea, care nu a câştigat nicio alegere decât a şefilor, electoratul este preşedintele Iohannis. Abia venit în ţară, Victor Ponta şi-a mângâiat cu cârja copia la indigo, convins că ordonanţa nu e o dovadă de milă creştinească faţă de cei mari şi tari, ci de şmecherie politică. “Nu ne putem permite asemenea cheltuieli”, vitupera cel care a adăugat zece miliarde de euro datoriei României, bani risipiţi pe diverse cadouri electorale. O strigă din răsputeri să acopere vocea mică şi respectuoasă a generalului Oprea care susţine că ideea majorării i-a aparţinut, de fapt, premierului. Victor Ponta promite că le va face dreptate celor mulţi şi prost plătiţi adoptând o altă ordonanţă pentru a anula recenta hotărâre. Salariile demnitarilor vor creşte şi ele de la 1 ianuarie, ca ale celorlalţi salariaţi bugetari, spune el dovedind că puterea politică de a da ordonanţe de urgenţă îţi poate, cu adevărat, puterea să controlezi echilibrul puterilor în stat, făcându-le să se lovească de toate gardurile. Ba chiar să-l prinzi pe preşedinte acum, în luna sfântă şi austeră a Ramazanului, cu mâna în buzunarul bugetului, săvârşind păcatul cupidităţii. Iar dacă afirmaţia lui Gabriel Oprea că ordonanţa fusese urzită dinaintea operaţiei pe picior deschis a premierului, înseamnă că nu e altceva decât o capcană unsă cu miere în care au căzut mai toţi pentru ca Victor Ponta să pozeze ca haiducul care ia nişte bani fictivi din buzunarul bogaţilor şi-i dă săracilor.
Banii reuşesc ceea ce programele politice, urgenţele zilnice sau angajamentele externe nu au izbutit niciodată: să închege majorităţi, să spele creiere sau conştiinţe, să încheie pacea sau să declanşeze războiul. Ei sunt condimentul cel mai folosit în politica românească: indiferent cât de indigestă, de respingătoare sau de urât mirositoare este fiertura pe care ţi-o pun în faţă ceilalţi sau ţi-o torni singur, e suficient să o potriveşti cu ceva bani, cât cuprinzi cu mâna, că devine un miracol gastronomic, o bijuterie a bucătăriei româneşti.
