Președintele Klaus Iohannis a spus că obiectivul României de aderare la zona euro este o „ancoră pentru disciplină economică, predictibilitate și stabilitate”.
Din punctul de vedere al președintelui „euro este proiectul politic, economic și instituțional la care România poate și trebuie să aspire”. Iohannis a lansat în urmă cu două luni consultări instituționale pe tema aderării la euro: ce-ar trebui să facă România pentru a fi pregătită, în ce măsură țara se află în grafic și mai ales care sunt capitolele la care a rămas în urmă.
Chiar înainte de acutizarea crizei elene, guvernatorul Băncii Naționale a României declara însă,apăsat că Bucureștiul trebuie să se gândească bine dacă vrea să mențină data de 1 ianuarie 2019 pentru adoptarea eruo. România a făcut progrese în ultimii ani, deficitul bugetar a scăzut constant, inflația anuală este sub 3 %, iar ratele dobânzilor pe termen lung sunt sub valoarea de refrință.
Totuși, România nu participă încă la așa numitul mecanism al ratelor de schimb între euro și monedele statelor aspirante la zona euro.
Obiectivul acestui mecansim este evitarea fluctuațiilor mari între monedele naționale și euro.
În România, stabilitatea cursului de schimb leu-euro este încă asigurată de Banca Națională, ceea ce sugerează că țara nu este complet pregătită să adere la euro.
Pe de altă parte, criza elenă îi face pe specialiștii autohtoni să nu mai fie atât de euro-entuziaști.
Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Centrale a spus recent, mai în glumă, mai în serios, că îi dorește leului o viață lungă și că este posibil ca peste 10 ani România să aibă ca monedă tot leul.
Nu există însă o hotărâre oficială de a amâna aderarea la zona euro, prevăzută potrivit documentelor strategice pentru 1 ianuarie 2019.
Valentin Lazea, economist-șef la BNR, crede că în acest moment se impune mai mult decât oricând o discuție onestă în privința argumentelor pro și contra adoptării euro.
În analiza, Problemele zonei euro și mentalitatea balcanică, reprezentantul Băncii Naționale pune față în față, de pe poziții mai degrabă europene decât autohtone, principalele argumente împotriva aderării și contrargumentele logice. În final, însă, Lazea enumeră „tehnicile” balcanice de negociere folosite de greci: între ele ideea că datoriile făcute nu trebuie plătite în mod obligatoriu, faptul că angajamentele luate de guvernele anterioare nu sunt preluate de executivele următoare, concepția că troica instiuțiilor financiare (Banca Mondială, UE, FMI) poate fi chemată oricând și concediată în orice moment și nu în cele din urmă: „credința că șmecheria ține loc de inteligență”.
Economistul șef al BNR se întreabă cât din această „nenorocită moștenire balcanică” mai poartă România ca reziduu al ultimelor secole, pentru că aceste considerente culturale ar putea fi „principalul obstacol” în adoptarea cu succes a monedei euro, și nu problemele tehnice, care „în esență sunt mai ușor de rezolvat”.
E greu de crezut că în România va avea loc cu adevărat o dezbatere pro și contra aderării la euro, fiindcă elitele pro-occidentale au înțeles de mai multă vreme că progresul poate fi asigurat doar dacă există obiective clare și condiții dure impuse din afară.
Ideea trecerii la euro îi obligă pe guvernanți să nu cheltuiască în exces și să se supună monitorizării europene.
Dar dacă zona euro va derapa, atunci e posibil ca mentalitatea balcanică să triumfe și în România în defavoarea euro-atlantismului.
