În fond, nu trebuie să fi economist sau politician ca să înțelegi repede ce e cu Grecia. Situația era limpede de la bun început: țara a rămas lefteră, e datoare pînă în gît și nu poate produce nimic. De cînd vorbim de stat modern, Grecia a cheltuit mult mai mult decît a produs și decît a încasat (dacă a încasat ceva notabil) din taxe și impozite. Pentru a face față acestei situații cvasipermanente, guvernele Greciei au făcut mereu unul și același lucru: s-au împrumutat. Sistemul a funcționat, datoriile au crescut și toată lumea a rămas convinsă că, pentru prima oară în istorie, scadența nu va veni vreodată.
Dar ziua plății a venit. Odată admisă în Uniunea Europeană și în zona euro, Grecia a intrat într-un sistem care o leagă de creditul, dar și de interesele celorlalte state membre. După ce întregul edificiu european a fost lovit de criza declanșată în 2009, era clar că zilele lipsite de griji ale Greciei se apropie de sfîrșit. Simplificînd, lumea s-a schimbat după 2009, nimic nu mai e pe gratis, Grecia e în fața notei de plată cumulate și nu îi poate face față. De aici încolo, încep complicațiile.
În mod normal, într-o asemenea situație, parcursul e simplu: datornicul plătește sau e izgonit. Dar Grecia e o țară, nu un datornic oarecare și, în plus, e parte a unui sistem care leagă toate statele membre ale UE și ale zonei Euro. Dacă Grecia e lăsată să cadă, toată lumea va păți ceva, iar moneda euro va avea de pățit cel mai mult. Așadar, ideea după care Grecia trebuia dată afară pentru a proteja zona euro e, medical, corectă și politic imposibilă. Nemaivorbind de consecințele strategice pentru Europa care ar fi scăpat de Grecia și ar fi primit în schimb o breșă enormă lăsată de un guvern stîngist și de o națiune cu vechi tradiții socialiste la dispoziția Rusiei.
Ceea ce înseamnă că Germania, ca principală putere europeană, n-a avut de luat o decizie simplă. Cancelarul Merkel a încercat să apere integritatea proiectului european și a impus un plan extrem de sever care menține, totuși, Grecia în euro. Numai că această formă de europenism forte s-a dovedit rapid o fundătură. Criza Greciei a dovedit rapid că proiectul european are un adversar formidabil: realitatea.
Retrogradă, imprevizibilă, mărginită, încăpățînată și cum o mai fi ea, realitatea politică și economică a Europei nu s-a făcut nevăzută doar pentru că liderii europeni au construit un proiect în care nu există loc pentru ea. Europa unită a plecat de la ideea că toate statele membre sînt sau vor fi la fel, că toate vor înainta spre comasare politică, vor converge economic și vor putea folosi, treptat, aceeași monedă. În teorie și în lumea idealurilor, acest proiect ambițios și luminos nu avea de ce să se teamă. În realitate, același proiect presupunea cu necesitate un lucru: unificarea politică. Toate statele membre, trebuiau conduse de o singură voință politică și dintr-un singur centru. Toate statele membre urmau să se supună cedînd suveranitatea și acceptînd legi, bugete și impozite comune. În lipsa acestei condiții, realitatea diversă și contradictorie a statelor membre nu putea fi domesticită.
Însă proiectul european a înaintat fără să țină seamă de aceste cerințe. Fondatorii și motoarele lui principale, Germania și Franța au împins dezvoltarea Uniunii ca și cum toate condițiile ar fi fost îndeplinite. Totul în numele Europei. Obiecțiile au fost ușor de respins de la înălțimea marelui proiect iar criticile au fost lesne ridiculizate ca obiecții înapoiate și meschine. Statura morală a blocat complet viziunea politică. Așa se facă că, în momentul în care realitatea a dat buzna peste proiect, Germania s-a văzut în situația de a prescrie Greciei un program care vrea să salveze Uniunea dar nu are nici o legătură cu realitatea. Germania a pus un bandaj acid acolo unde nici măcar o operație nu mai putea aduce salvarea. Singura soluție era înlocuirea pacientului. Grecia e într-o stare atît de gravă încît tratamentele cele mai dure nu mai ajută.
Doar o revoluție politică și economică la capătul căreia Grecia devine o altă țară poate salva situația. Așa ceva e imposibil. Acordul semnat de Grecia și creditorii internaționali se bazează pe supoziția că problemele Greciei sînt un accident grav, dar reparabil. Problemele Greciei sînt cu totul altceva. Sînt Grecia însăși. Ideea europeană a presupus că Grecia poate fi o excelentă țară europeană pentru că așa au decis inițiatorii nobilului proiect UE. Eroarea e evidentă astăzi.
Utopia și realitatea s-au ciocnit catastrofal la Atena. Daunele sînt colosale. Nimeni nu mai știe drumul. Planurile semnate sub presiune au căzut în cîteva zile, deși asta nu înseamnă că nu vor fi aplicate. De aici încolo, urmează deruta. Germania nu poate accepta iertarea de care are nevoie Grecia pentru că a doua zi Italia, Spania sau Portugalia vor cere același lucru. Regulile, principiile și tratatele au rămas deja în urmă, sfărîmate de mutări disperate care încearcă să astupe tot mai multe fisuri deodată. Nimic nu mai e interzis și, în același timp, nimic nu mai e salvator. Criza Uniunii Europene a început, grăbită de marea problemă greacă, și va continua în forță pînă cînd realitatea și rațiunea vor dicta noul contur al Europei.