Spre deosebire de țări, ca România sau R. Moldova, unde actul cultural depinde aproape exclusiv de stat și unde incultura, nepăsarea, înclinarea spre fanfaronadă a unor funcționari culturali din ministerele de resort omoară din start inițiativele creatoare, desființează mișcări și tendințe culturale, festivaluri pluridisciplinare și case memoriale, în Germania sau Italia în vogă și în aer sînt, în ultimii ani, tendințele de a desprinde politica și actul cultural de tutela și implicit de finanțele exclusive ale statului.
Unul din exemplele germane îl constituie cel mai importat muzeu de artă al orașului Frankfurt, Muzeul Städel, care serbează anul acesta două sute de ani de existență și despre care se poate spune că în acest moment inițiază el însuși o politică culturală.
De la educația artistică a copiilor preșcolari, invitați periodic la zile deschise în muzeu, în care li se fac expuneri în fața unor tablouri accesibile și li se permite să deseneze, așezați pe podea, „inspirați” de picturile din jur, pînă la sofisticatele instalații și programe internet cu acces liber wi-fi, cu imagini, conferințe video online propuse adulților, în jurul unei expoziții temporare și specialiștilor ce au
acces acum direct la baza de date și imagini a muzeului, Städel este pe cale de a deveni o adevărată întreprindere artistică exemplară a secolului al XXI-lea.
Ultima expoziție temporară, al cărei vernisaj a avut loc marți și care va dura pînă în octombrie, are ca subiect generația optzecistă a pictorilor din Germania, fiind intitulată „Anii 80. Pictura figurativă din Germania de vest”.
Este a doua mare expoziție a anului, după o exemplară retrospectivă a operei lui Monet, din ceea ce constituie programul excepțional al aniversării bicentenarului muzeului, ce tocmai a anunțat și a treia mare expoziție, ce va fi deschisă de la 7 octombrie (și pentru care se pot rezerva deja bilete !): „Dialogul capodoperelor, o vizită maestuoasă cu prilejul jubileumului”.
„Optzeciștii” germani – în expoziție sînt reprezentați 27 de artiști cu cca. 90 de tablouri – formează o generație eterogenă, grupurile principale fiind active cu predilecție în trei centre mari, Berlin, Hamburg și Köln, toate formate la sfîrșitul anilor ’70, toți pictorii avînd studii universitare și provenind din clasele unor mari maeștri, ca Joseph Beuys sau Sigmar Polke, din Academiile de Artă de la Berlin, Düsseldorf sau Hamburg.
„Anii 80. Pictura figurativă din Germania de vest”
Formați într-o perioadă delimitată în timp de marile revolte studențești la un capăt și reunificarea Germaniei la altul, optzeciștii figurativi, nu pot eluda lumea politicului și temele sociale ale vremii, chiar dacă, notează organizatorii expoziției, nu se angajează explicit ideologic, preferînd aluziile și nu odată ironizarea simbolurilor politice.
Unul din exemplele pregnante este - în secția expoziției intituală „Colaje politice” – un tablou al lui Martin Kippenberger, intitulat „Cu toată bunăvoința din lume, nu pot vedea o svastică” (1984), cu forme geometrice abstracte aranjate astfel încît să pară pe cale de a forma simbolul detestat, fără să îl ducă pînă la capăt.
Aceeași ambiguitate se întrevede în pictura lui Rainer Fetting, autorul mai multor pînze înfățișînd în diverse ipostaze Zidul Berlinului - pe care îl vedea de la fereastra studioului său – fără să se poată vorbi de o declarație politică evidentă.
Istoricii de artă insistă asupra faptului că, la limita între figurativ și artă abstractă, imaginile cu teme implicit politice „refuză să transmită un mesaj clar politic”, chiar dacă din perspectiva timpului, astăzi sîntem tentați să îl vedem în ele. Interpretarea criticii este discutabilă atunci cînd privești chipul distorsionat și într-un roșu însîngerat al lui Mao Zedoun de Hans Peter Adamski (1983) sau cel al lui Khomeiny, pictat de Salomé în 1981, imaginile a două bătrîne „proletare” gen sovietic de Martin Kippenberger (1984) ș.a.m.d.
Dacă există o temă cu implicații sociale și politice în mod clar explicită și asumată pînă la provocare de o serie de optzeciști vest-germani ea este cea a eliberării sexuale și a ilustrării deschise a mișcării gay, temă amplu ilustrată de picturile de mari dimensiuni ale unor artiști neîndoielnic excepțional dotați ca Salomé și companionul său Luciano Castelli.
În ce măsură arta și politica s-au împletit în estetica picturii figurative a anilor ’80 rămîne o temă de discuție, iar curatorii expoziției o subliniază, citînd spusele retrospective a unuia dintre pictorii expuși. Albert Oelhlen, de exemplu, obișnuia să spună despre grupul căruia i-a aparținut „diminețile citeam Bild-ul, după-amiază pictam, iar ce ieșea din asta, seara, era vina societății”.
Criticul Diedrich Diederichsen apreciază, pe de altă parte, că se poate vorbi în fapt de o „proiectare a motivului politic în estetica” timpului.
