Fiecare operaţie la picior pare să-l mai scurteze pe Victor Ponta de-un cap. Înainte de prima operaţie, în iunie, ceda frâiele lui Gabriel Oprea căruia i-au plăcut mereu zorzoanele şi ştie să dea din călcâie, pinteni îi trebuiau, iar partidul îl lăsa în braţele Rovanei Plumb, să-l legene ca să nu se trezească. Între timp, de la statutul de martor şi apoi parte în dosarul Şova, Victor Ponta a evoluat la cel de inculpat şi cu sechestru pe avere. De astă dată, deşi are o operaţie mai mică de făcut, partidul a decis înlocuirea lui până la congresul din 16 noiembrie, când e parastasul partidului pentru alegerile de anul trecut. Ceea ce spune multe despre şansele lui Victor Ponta de a reveni pe caii cei mari.
Însă el e modest, nu mai vrea altceva decât să conducă guvernul către noi victorii electorale. Inculpatul Ponta a fost înlocuit cu condamnatul Dragnea, care e cu o treaptă mai sus pe scara evoluţiei infracţionale decât fostul său şef: a fost deja condamnat acum două luni, într-o primă instanţă, la un an cu suspendare pentru organizarea referendumului din 2012.
Înainte de pronunţarea sentinţei, Liviu Dragnea spunea că, de va fi condamnat, va renunţa la toate funcţiile. Va fi un mucenic al partidului, uitat într-o celulă de bază, după ce va fi dat procurorilor acatistul cu tâlhari. Dar a revenit asupra acestei hotărâri, poate pentru că o sentinţă cu suspendare nu i se pare o pedeapsă demnă de luat în considerare într-un partid în care mulţi lideri sunt condamnaţi cu executare. Astfel că revine pe caii cei mari, preluând funcţia lui Victor Ponta din mâinile vremelnicei Rovana Plumb pe care a şi încondeiat-o spunând că a primit bani de la Sebastian Ghiţă, fost deputat PSD şi patron de televiziune, ca să fie aleasă prima doamnă a partidului.
A rosti numele Rovanei Plumb în acest context sulfuros înseamnă a o discredita în toate felurile posibile. Sebastian Ghiţă, carne din carnea partidului, cel care a făcut din programul partidului principala sursă de idei de afaceri, este considerat un trădător după ce a părăsit partidul de dragul lui Gabriel Oprea şi al justiţiei. Numele lui e asociat de al lui Victor Ponta nu doar pentru că se spune că i-a finanţat campaniile electorale din partid şi din ţară, ci şi pentru că ar fi organizat nişte licitaţii fictive în favoarea cumnatului premierului. Alte voci (sau poate că aceleaşi) au criticat-o pe doamna Plumb susţinând că vrea să-i cumpere pe baronii lui Liviu Dragnea cu bani europeni din sipetul ministrului Marius Nica, fost consilier al Rovanei Plumb în Parlamentul European. Probabil că nu zgândărirea moralităţii colective, ci stalinistul proces-spectacol a reuşit s-o înfiereze pe Rovana Plumb şi s-o scoată din cursa pentru şefie. Oricum, dacă va organiza şi alegerile în partid cum a organizat alte alegeri generale, Liviu Dragnea va face istorie. Deja a transformat primul act la dramei în comedie după ce s-a bătut pe fotoliul unui inculpat penal. Ieşind din sala unde s-a decis aducerea sa în fruntea partidului, Liviu Dragnea a accentuat suprarealismul politic al situaţiei declarând: „Cred că suntem un partid care nu vrem să ieşim din logica binelui.“ Probabil voia să spună, cu stângăcia agramată a lozincilor de partid, că PSD ştie să cadă mereu în picioare, chiar dacă după aceea îi plesnesc rotulele şi trebuie să se opereze în Turcia.
Poate gândindu-se la repetatele căzături ale PSD a spus şi că una din marile greşeli ale unui partid este să aibă mereu şi mereu un nou început. A explicat că el se consideră un liant între generaţii, pentru că nu e bine ca experienţa unor Năstase, Iliescu sau Athanasiu să fie pierdută. Aceste afirmaţii sună cumva ameninţător căci ce experienţă ar putea avea Iliescu, fostul subaltern al lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu, să merite să fie împărtăşită în România postcomunistă? E sigur însă că Liviu Dragnea are gena lui Iliescu: le are cu propaganda ca nimeni altul şi a dat dovadă de o pricepere ieşită din comun la manipularea oamenilor. A ştiut să-i scoată la comandă din mânecă şi să umple cu ei zerourile statisticii, de i-a făcut pe unii să-l aplaude ca pe mineri. A căpătat, de asemenea, şi ceva din aroganţa lui Adrian Năstase sau cel puţin din gustul acestuia pentru costume scumpe şi viaţă interesantă. De asemenea, pare să aibă flexibilitatea morală a lui Alexandru Athanasiu care a făcut din Partidul Social Democrat ceva ce Sergiu Cunescu, primul preşedinte al acestuia de după 1989, nici cu gândul n-a gândit, adică să fuzioneze cu partidul lui Iliescu şi Năstase. Sergiu Cunescu a considerat asta ca pe-o despărţire de democraţie. S-a retras din partid şi această decizie, spun unii, l-a îmbolnăvit fatal. Liviu Dragnea spune că nu vrea din partea muzelor sale politice decizii, ci idei. Criza s-a încheiat, spunea el. Iar Valeriu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor şi proaspăt însurăţel cu greutate în PSD, interesat desigur de rezultatele viitorului congres şi de subminarea posibililor contracandidaţi, este acum mulţumit spunând că noul preşedinte nu ar fi fost condamnat pentru acte de corupţie. E un pas înainte, susţine el. În scurtă vreme, din Victor Ponta nu va mai rămâne decât rotula de titaniu.
Chiar dacă partidul care conduce destinele României îşi înghite rând pe rând copiii, şirul acestora pare interminabil iar cei care aşteaptă finalul trebuie să-şi asigure o porţie bună de popcorn şi sucuri. În spatele acestor bătăi cu frişcă şi caviar, se află un motor economic gripat, care a crescut datoria statului către bănci cu zece procente faţă de anul trecut, guvernul acumulând în ultimii doi ani datorii de circa 11 miliarde de euro. Practic, fiecare român trebuie să plătească acum vreo trei mii trei sute de euro ca să acopere datoria publică a României, cu şase sute mai mult decât acum doi ani. Chiar dacă Victor Ponta se laudă cu o creştere economică mai mare de patru procente, aceşti bani sunt cheltuiţi pe rambursarea împrumuturilor şi nu pe investiţii. Când nu sunt folosiţi ca momeală electorală. Guvernul lui Victor Ponta (sau al cui o mai fi de când acesta şi-a abandonat fotoliul de preşedinte al partidului majoritar) marchează calea spre alegeri cu lapte, miere şi bomboane, să ajungă la tot salariatul şi pensionatul, chiar dacă pentru diabetul rezultat va trebui să facă injecţii serioase de capital, privatizări dubioase şi împrumuturi neperformante. La urma urmei ce-ar fi nou faţă de alte guvernări şi alte tricouri politice?
Preşedintele Iohannis a rupt picioarele acestor scenarii preelectorale, promulgând Codul de procedură fiscală, nu şi pe cel fiscal. Le-a dat politicienilor un ciocan fără mâner sau fără stăpân. Pare o fentă politică de tipul celor făcute de Traian Băsescu care anunţa în 2010 măsurile de austeritate luate de guvern. Klaus Iohannis se justifică azi spunând că momentele de acum cinci ani trebuie să rămână istorie, dar nici nu poate fi acceptată o relaxare fiscală peste noapte, pentru că economia trebuie să fie predictibilă. Cu alte cuvinte prosperitatea oamenilor obişnuiţi ne-ar putea speria partenerii economici. De asemeni, spune preşedintele, scăderea fiscalităţii nu ţine cont de obiectivele bugetare asumate politic, cum ar fi asigurarea a două procente pentru armată. Aşadar, dacă e să alegem între unt şi tun, alegem tunul. Efectul blocării robinetului fiscal este că apa din bazinul electoral PSD începe să sece şi să se tulbure. Odată respins Codul fiscal, scăderea TVA-ului la 19% va fi amânată, la fel şi alte cadouri electorale. Pe de altă parte, dacă invocă prudenţa şi chibzuinţa, preşedintele a semnat la repezeală legea care le-ar fi triplat de îndată, lui şi altor înalţi demnitari, salariul, semn că respingerea Codului fiscal nu e legată de prudenţa fiscală, ci doar de prudenţa politică. E drept că amânarea găleţilor electorale i-ar putea scoate în stradă pe unii (de pildă profesorii, medicii sau alţi bugetari cărora li s-a promis mărirea, chiar dublarea salariilor), dar oamenii vor fi învăţaţi pe toate căile să facă din premier ţapul ispăşitor, că are oricum faima unui mincinos patent şi orice acuzaţie pare plauzibilă. Din partid se salvează cine poate, chiar şi condamnaţii cu suspendare.
În zadar căutăm prin capcanele mlaştinilor politice interesul public. Oamenii pentru care cele cinci procente în minus la TVA sunt diferenţa specifică între sărăcia lucie şi sărăcia demnă lipsesc de pe lista priorităţilor. Preşedintele i-a convins pe politicieni să semneze un pact pentru apărare, nu şi unul pentru sănătate, educaţie, politici sociale sau nivel de trai. Pentru a putea fi subiecte electorale ele trebuie să fie o sursă perpetuă de criză şi abandon. În rest, aceste discuţii sunt evitate. Când e vorba despre rating, politicienii nu se pierd în labirintul economic în care s-ar transforma cu toţii în minotauri. Preferă discursurile populiste despre cazul violatorilor minorei din Vaslui, puşi în libertate de o justiţie atât de clementă.
Cea de la care aşteptăm zadarnic condamnarea comuniştilor şi a comunismului, a autorilor mineriadelor, a abuzurilor şi marilor furturi, a corupţiei industrializate şi instituţionale, delicte care i-au transformat pe oamenii din stradă din învingători în învinşi ai moştenitorilor securismului. Pare să-i supere nu grozăvenia cazului sau aberaţiile justiţiei, ci faptul că mulţi colegi de partid nu se bucură de un tratament atât de blând. Victor Ponta şi-a trimis ministrul de Justiţie la Consiliul Superior al Magistraturii să forţeze o decizie în legătură cu cazul de la Vaslui. Spune că, în caz contrar, ministrul ar trebui să-şi dea demisia. E o glumă, desigur, ca şi libertatea justiţiei: ministrul justiţiei este căsătorit cu verişoara premierului are aşadar protecţia familiei. Filosofia de grup a PSD, dar şi a altor rinoceri din arena politicii, este că justiţia ar trebui să fie consecventă nu doar în asprime, ci şi în blândeţea faţă de corupţii partidului, judecaţi şi condamnaţi în primă instanţă, cei care speră că, dacă măreţia dreptului o fi generoasă cu ei, vor prinde şi zile mai bune. La urma urmei, diferenţa specifică între un viol în grup şi o guvernare coruptă este de natură cantitativă.
