„În definitiv, anume libertatea, luată nu ca – sau nu doar ca – principiu juridic, ci ca un principiu de viaţă, este cea care devine una cu istoria, care este ultima garanţie etico-politică, morală şi religioasă. Dacă acest lucru este sufocat… libertatea nu poate fi salvgardată prin instrumente juridice: rezistenţa îşi dezvăluie natura sa intimă a dreptului forţei armate: Cedant togae armis”, reflecţiile italianului Giovanni Cassandro merită toată atenţia, dat fiind că emană gravitate şi prudenţă. Or, ultima formulă, cu iz ciceronian (în realitate, Cicero a spus: Cedant arma togae, Armele să cedeze în faţa togii) lasă cititorul perplex: inversând celebra exclamaţie, autorul a vrut să lanseze un mesaj pentru a-şi reliefa gândirea, care este cea a unui neobosit apărător al libertăţii – dreptul la rezistenţă, codificat sau nu, devine „un drept al forţei armate” atunci când libertatea încetează a fi protejată de instituţiile de stat.
Revenind la formula lui Cicero (Cedant arma togae), francezul Jean-Marc Varaut se întreabă dacă Trebuie să ne fie frică de judecători, vorbind despre judiciarizarea societăţii, care tinde să se generalizeze în lumea occidentală. În opinia sa, „dreptul este de-acum înainte afacerea tuturor”, chiar dacă acest „drept, devenit fundamentul opiniei publice, nu înlocuieşte morala”, şi asta deoarece „dincolo de ceea ce justiţia vizează direct sau ameninţă, nu poate fi separată de un ideal incoercibil şi care poartă numele de justiţie”. Pentru a asigura autonomia şi independenţa puterii judiciare faţă de alte puteri, Jean-Marc Varaut aminteşte factorii care permit „revenirea dreptului cu scopul instaurării absolutismului legii, prin introducerea controlului constituţional al legilor şi investirea instituţiilor şi practicilor cu conceptul operatoriu de stat de drept”. (Pentru un plus de informaţie, a se vedea Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din Antichitate până în zilele noastre, Cartier, 2003, p. 1043-1052)
De la teorie la practică, mă întreb cum ar putea fi tradusă în viaţă una dintre priorităţile asumate de Alianţa pentru Integrare Europeană-3, şi anume: „Depolitizarea instituţiilor de drept, sectorului justiţiei şi instituţiilor independente cu subordonare parlamentară cu atribuţii de supraveghere, reglementare, control şi exercitare a legalităţii. Accelerarea şi eficientizarea procesului de reformă a justiţiei”, la care se adaugă „ca prioritate imediată reforma Procuraturii în consultare cu Comisia Europeană şi cu solicitarea delegării unei misiuni UE în domeniul justiţiei”, în condiţiile unui stat captiv cum pare să fi devenit Republica Moldova.
Speranţa unei schimbări în bine, odată cu desemnarea doamnei Maia Sandu drept candidat la şefia Guvernului – dar parcă, într-o primă fază, Iurie Leancă nu a fost şi el „candidatul PLDM” pentru funcţia de premier, fiind totodată „lucrat” din interior?! –, se topeşte văzând cu ochii, de parcă o mână forte a şi început să rescrie – deocamdată, cu cerneală simpatică – Acordul de constituire a AIE-3. Or, afirmaţia domniei sale e cât se poate de explicită: „Pentru ca să avem obraz să cerem populaţiei ca să ne sprijine să putem depăşi această situaţie, care este o consecinţă directă a furtului din sistemul bancar, trebuie, cel puţin, să transmitem un semnal clar că instituţiile statului, în sarcina cărora este tocmai prevenirea unor asemenea ilegalităţi, sunt sancţionate” – ceea ce înseamnă că, oricum ai da-o, tot la judiciarizarea societăţii ajungem.
…şi când te gândeşti că în România Laura Codruţa Kövesi (născută pe 15 mai 1973) poate, iar în Republica Moldova Maia Sandu (născută pe 24 mai 1972) s-ar putea să nici nu ajungă să arate ce poate!