Ultimul roman al lui Umberto Eco, „Numărul zero”, apărut în românește la editura Polirom, riscă să-i deruteze pe cititorii fideli ai scriitorului italian, obișnuiți cu intrigi complicate și tenebroase. E drept, misterul nu lipsește din noul roman dar ceea ce primează este registrul parodic. După cum indică și titlul, cartea urmărește modul în care un mic grup de ziariști realizează mai multe numere de probă, așa numitele numere zero, ale unui cotidian care nici măcar nu va apărea, el fiind mai mult, în intenția patronului, un fel de sperietoare pentru rivalii și potențialii săi dușmani. Aceasta este ideea care stă la baza romanului și care reprezintă pentru Eco pretextul unei satire necruțătoare a presei.
Ceea ce frapează înainte de toate este credința în capacitatea ziarelor de a manipula publicul cititor: „Nu știrile sunt cele care fac ziarul, spune un personaj, ci ziarul e cel care face știrile”. Și încă două citate care merg în același sens: „Ziarele învață lumea cum trebuie să gândească”; „Oamenii la început nu știu ce tendințe au, apoi noi le spunem și ei își dau seama că le aveau”. Știrile care nu convin patronului sau care deranjează prea multă lume nu trebuie să ajungă la cunoștința publicului : „Ziarele nu sunt făcute ca să răspândească știrile, ci ca să le acopere”. Minciuna, calomnia, insinuarea sunt practici curente.
Iată încă un sfat pe care redactorul șef din romanul lui Eco îl dă subordonaților săi: „…decât să oferi informații pe care cineva ar putea să le verifice, totdeauna e mai bine să te mărginești să insinuezi”. Ești într-o situație delicată, ești încolțit, ai încălcat legea ? Nu-i nimic, calomnia te ajută să ieși din încurcătură: „azi, ca să contracarezi o acuzație, nu-i nevoie să dovedești contrariul, e destul să-l denigrezi pe acuzator”. Sunt ziarele în goană după situații sordide, după drame personale, după nenorociri și accidente tragice ? E firesc, întrucât aici intervine alt principiu nescris după care se conduce presa: „…să te bucuri de nenorocirea altuia. Acesta-i sentimentul pe care un ziar trebuie să-l respecte și să-l alimenteze”. Mai vedem în roman cum discursul jurnalistic trebuie să utilizeze din plin clișeele, pentru a-l condiționa pe cititor, cum poți să scoți o știre dintr-o non-știre, cum poți transforma banalitatea în senzațional, cum poți folosi eficient șantajul etc., etc.
Vi se par toate acestea cunoscute ? Desigur, și pe bună dreptate. Iar finalul neașteptat al romanului ne sugerează că, de la un punct încolo, e imposibil să mai distingi minciuna de adevăr, fantezia de realitate. Umberto Eco ne confirmă, în Numărul zero, că este un excelent diagnostician al maladiilor de care suferă mass-media. Sau, ca să fim – totuși – optimiști, măcar o parte a ei.
