La terminarea liceului, în orașul său natal, la Brașov, Cristian Lucian Hamsea visa să devină medic veterinar. Soarta avea alte planuri cu el, așa că, până să le deslușească, tânărul brașovean își exersa spiritul artistic aranjând vitrinele magazinele din orașul de la poalele Tâmpei. Serile, urzea planul vieții sale: evadare din România, fuga din țară, la fratele său stabilit deja in Germania.
Planul, de o măiestrie demnă de un scenariu de film, îi reușește nu peste mult timp. Ajuns în Germania, studiază, devine profesor de artă la Academia de Arte Plastice din Erlangen-Nürnberg (unde are și atelierul). În 2015 bune bazele în Italia a ceea ce se numește „Art LAB”, un institut cultural independent care oferă, pe lângă cursuri de artă plastică și fotografică, rezidență pentru artiști de pe cinci continente.
Uriașul și furtunile creative
Să spui că Hamsea este un artist plastic apreciat nu prea cuprinde întregul adevăr. Să spui că e iubit, te apropii de realitate. „Îți vine să îl iei acasă”, îmi mărturisește o studentă într-o seară când, stând în jurul unei mese, la Nüremberg, îl provocăm pe artist la destăinuiri. „Uriașul” Hamsea e iubit de români, de germani, de ruși, de italieni, de georgieni, deopotrivă, de oricine îi e prin prejmă, e martorul furtunilor sale creative și e luat pe sus de vârtejul energiei sale, căci Lucian Hamsea este o apariție, un personaj maiestuos, care marchează si te marchează.
Ca profesor, a deslușit taina artelor și pentru studenți din alte țări. A fost profesor de arte in Georgia, de pildă, chiar când în Caucaz fierbea tumultul războiului ruso-georgian, în 2008. „Le era foarte frică de ruși georgienilor”, își amintește Hamsea, astăzi profesor honoris causa al Academiei de Arte Plastice de la Tbilisi. Nu i-a învățat doar cum să combine culorile, ci și curajul de a vorbi liber sau de a cere... pentru a li se da! „După plecare mea, studenții au cerut facultății să continue acest curs, și au fost atât de determinați și de consecvenți, că au primit până la urmă ce au cerut”, povestește Hamsea.
Culorile copilăriei
Cu Rusia, Christian Lucian Hamsea are o poveste aparte. Acolo îl are pe Alec „unul din cei cinci mari prieteni pe care îi am in viața asta” și acolo și-a descoperit culorile: „roșul și verdele copilăriei mele”.
„La anul se fac 15 ani de când am început proiectul de înfrățire cu artiștii din Vladimir, Rusia, care presupune că, din doi în doi ani, fie vin ei la noi, fie mergem noi la ei pentru reuniuni culturale, schimburi de experiență, tabere artistice. Acest oraș este foarte important pentru ruși. Este fosta capitală, înaintea Moscovei, si acolo se află frescele lui Andrei Rubliov. În Vladimir se află trei biserici romanice foarte frumoase. Când am ajuns la Vladimir prima dată, pentru mine nu a fost nici un șoc (eu știam ce e comunismul…) dar pentru ceilalți colegi germani a fost un șoc. Când am aterizat (noi și încă trei avioane, adică în jur de 1000 de oameni), în aeroport, un singur ghișeu de vamă, cu o tovarășă colonel, care ne punea lampa în nas, și se uita la fiecare în medie cam cinci minute. Vă dați seama cât a durat până a trecut toată mulțimea de oameni de controlul pașapoartelor.
Era impresionantă și arhitectura aeroportului. Între timp s-a schimbat, dar atunci sala era foarte joasă, iar din tavan, coborau niște cilindri imenși de cupru, ca țevile unor tunuri. Te simțeai într-o masă neagră amorfă, iar la capăt, ghișeul vămii era ca o luminiță albă. A durat două ore și ceva (cam cât zborul Germania-Rusia !), să ieșim din aeroport. Apoi, ne-au așteptat colegii ruși și ne-au preluat cu mașinile, și în două ore am fost la Vladimir. Acum, pentru că Moscova s-a extins enorm, ne trebuie șase ore de la aeroport la Vladimir. ”
Simbolurile, mirosul, atmosfera, senzațiile comunismului. Nici o surpriză. Dar culorile? Să își găsească culorile acolo? Asta a fost o revelație…
„Mie tata mi-a spus că de la Moscova vine întotdeauna necazul”
„Eu am fost foarte inspirat de Rusia, iar colegii mei la fel. Eu am găsit în Rusia culorile copilăriei mele, culorile dispensarului și școlii, verde și roșu, care deveniseră, de fapt, maronii… Pe mașini scria Miliția… Așa ceva nu mai văzusem demult, din timpul dictaturii ceușiste… Era un sistem post-Perestroika. Nu stăteau prea bine cu banii, și de aceea, cred, rușii urăsc Perestroika și pe Gorbaciov și tot ce s-a întâmplat atunci. Atunci, in anii 2000, erau triști că și-au pierdut ordinele - Artist al Poporului, Artist Emerit -, care s-au reintrodus acum din nou, prin decret prezidențial. Iar cine are acest titlul beneficiază de pensie, este asigurat financiar, are atelier.
Evident, nu oricine poate intra în această castă. Așa sunt și triați artiștii. De pildă, artiștii contemporani sunt destul de hărțuiți de autorități. În 2011, în centrul Moscovei, unde erau galerii de artă modernă, poliția i-a arestat pe artiști și a închis galeriile. Artiștii au încercat să expună apoi pe stradă, de unde iar i-a ridicat poliția.
Apoi au găsit o fabrică veche lângă gara Kursk, de unde pleacă Transsiberianul, pe care au transformat-o în centrul cultural. Aflu de la colegii ruși că între timp a fost închis… Păcat, era un centru unde într-adevăr se întâmpla artă contemporană internațională. Existau acolo galerii care vindeau și artiști din vest… Deci s-a închis. Prin decret prezidențial.
Nu știu cât de liberi sunt oamenii acolo… Toți se uită la Moscova. De exemplu, Vladimirul este un ținut cât Olanda, și noi am avut atunci o discuție cu ei, că se uitau la Moscova și erau triști că nu mai au comenzile pe care le aveau pe vremuri.
Mentalitatea artiștilor din Rusia este foarte diferită de cea a noastră, a celor din Occident. Sunt foarte mult susținuți de stat și… sortați de stat. Tot sistemul sovietic este restaurat acum. Nu pot să facă iar comunism, căci au dat cale liberă oligarhilor. Dar toate avantajele sociale din comunism au fost reintroduse. Și i-am întrebat pe artiști atunci: Voi aveți aici guvernator, de ce vă uitați la Moscova? De ce nu vă faceți treaba voastră aici? Și au răspuns că asta este pur și simplu mentalitatea lor dintotdeauna. Moscova a fost centrul intotdeauna. Și, în timp ce beam vodka, le-am spus: Mie tata mi-a spus că de la Moscova vine întotdeauna necazul. Aoleu…erau sa mă omoare !”, spune Christian râzând sănătos.
Arta pe carton asfaltat
„Eu m-am dus să pictez, dar nu am avut nimic la mine. Am gasit culorile care imi trebuiau la magazinul de metalo-chimice. Am cumpărat culoarea la litru. Nu m-au lasat sa ajung la raft, că eu voiam să văd punctul de culoare. Am sărit tejgheaua și am intrat, am probat culoarea. A fost o ambuscadă. Am luat șase litri de vopsea de vopsit gardul. Carton nu am gasit, dar am gasit o rolă de carton asfaltat. Si am lucrat pe ea, inspirat de bisericile romanice, acele figuri, acei lei, acei grifoni. A fost un șoc pentru ei când am lucrat pe carton asfaltat cu culorile acelea fabuloase simbolurile lor frumoase.
La sfârșit am avut expoziția, am dus lucrările, și eu le-am plasat în cel ma întunecat colț, în spate. A doua zi fiind vernisajul, m-am dus cu prietenul meu, Alec (atunci ne-am împrietenit și suntem pana azi foarte buni prieteni ). Lucrările mele, când am intrat în sală, erau pe panoul principal. Și, un mare artist de-al lor, fondatoruil școlii de la Vladimir, care între timp nu mai trăiește, mi-a pus lucrarile pe simezele principale, i-a chemat pe toti si le-a zis : Asta-i arta!
„Artiștilor din Rusia le este frică”
În urmă cu doi ani, Hamsea și-a revăzut colegii ruși. Războiul din Ucraina și campania de manipulare din media își puseseră deja amprenta pe ruși.
„În Rusia am fost ultima dată anul trecut. Acum doi ani ne-am văzut iar. Am fost din august până în în septembrie, și acolo, era o sală unde era o bucătăreasă care ne gătea. In acea sală mergea televizorul de dimineața până seara: propagandă! Non-stop, ca pe vremuri! Ne-am simțit prost, noi cei din Germania. Căci, fără să vrem, reprezentam Vestul. Iar Vestul era prezentat ca dușmanul Rusiei. Colegii tot încercau să oprească televizorul. Dar soțiile lor ne priveau ca pe niste dușmani.
M-e milă de ei. În interiorul țării sunt primii pași către o dictatură. Și asta este necazul cel mai mare, căci având un razboi pe un teritoriu strain, (în Ucraina) în interior se poate motiva orice. Ei nu sunt pregătiți, nu au conștiință civică. Alec, prietenul meu ii spunea soției lui: Mie nu mi-a trebuit Crimeea. Nu imi trebuie. Tu înțelegi că e posibil să nu ne mai vedem iar cu Cristi încă 20 de ani?
Iși dau seama ce se întâmplă dar nu au putere să schimbe. Iar cine ar avea, liderii politici, liderii societății civile, sunt vânați. Cum apare un lider este vânat. Artiștilor din Rusia le este frică. Statul a devenit totalitar. Dacă ești pictor și ai devenit Artist Emerit sau Artist al Poporului, prin decret prezilidențial, atunci primești comenzi publice, ți se cumpără arta, și taci.”
Arta creează spirite libere
Christian Lucian Hamsea îi implică pe prietenii săi ruși în toate proiectele sale. Nu de alta, dar nu se știe dacă și cât timp vor mai putea călători liber în Occident. Or, artiștii, spiritele libere sunt cele care pot schimba o țară. Chiar și Rusia. Cinci ruși au fost, de pildă, anul acesta, selectați la Academia Luciana, pe care a inființat-o impreuna cu alți patru artiști și cu sprijinul a două galerii de artă din Los Angeles si una din Paris în localitatea italiană Civitella D’Agliano.
„E un fel de reședința mea de vara e la tara... dar în Italia, la 80 de km nord de Roma, între Umbria, Toscana și Lazio. Un mic sat de 900-1000 de suflete. În fostele locuințe ale orașului vechi, se desfasoara această rezidență artistică, unde artiștii sunt cazați și au și atelierele de lucru. Am venit aici ca student, apoi ca docent cu studenții mei, iar în 2011 am demisionat la Universitate redevenind artist plastic liber profesionist.
Am fondat Academia Luciana, care a preluat cursuri de arta, fotografie și pictura pentru adulti, cu care ne finanțăm cât de cât. Am fondat apoi acest Art LAB în colaborare cu două galerii de artă din Los Angeles si una din Paris. Acordăm și un premiu. Am primit înscrieri din toată lumea! Pe premianți i-am adus apoi aici. Artiști de pe cinci continente, reprezentând 12 națiuni. Au schimbat între ei idei și am pus bazele unui muzeu, o colecție publică pentru acest orășel.”
