O ureche expertă trebuie să fi desluşit, în îmbinarea hibridă de cuvinte de mai sus, titlul romanului lui Alexandru Vlad, Frigul verii, Editura Militară, 1984; printr-un fel de „dreptate cerească” (ierte-mi-se clişeul), ziua de 31 iulie curent – zi în care regretatul prozator clujean ar fi împlinit 65 de ani – a fost, dacă nu răcoroasă (ca să-l cităm pe un alt mare dispărut, poetul Anatol Codru: „trage frig dinspre morminte”), cel puţin ploioasă, exact ca-n ultimul său roman antum, Ploile amare.
De la moto-ul (bine ales!) din Leonardo – „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa” – la „Apele au ascuns unele lucruri şi au scos la iveală altele, mult mai rele”, din finalul naraţiunii, romanul clujeanului Alexandru Vlad, Ploile amare, Charmides, 2011, se răsuceşte în vârtejuri centrifuge, tot mai mari, antrenând o lume naufragiată la propriu – „doar plouase permanent din februarie până la mijlocul lui iunie” – în care, s-ar zice, singură „apa lucra”. O ditamai pânză epică (era să spun – freatică!), desfăşurată cu încetinitorul de-a lungul celor 440 de pagini, înglobând (dacă nu chiar înglodând: „Nămolul a umplut lumea”) mai multe istorii personale, una mai dramatică decât alta, şi o crimă pasională (dacă nu colectivă, cel puţin despre care ştie tot satul, oarecum complice prin tăcere) care iese la lumină după 20 de ani, atunci când ploaia necontenită ia la vale până şi mormintele din cimitir. Pe fundalul acesta fără orizont (de aşteptare, dar şi fizic!) – „faptul că lipsea şi linia orizontului (…) făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârşită” –, tânărul învăţător Pompiliu „devenise bărbat. Pentru asta îi va rămâne recunoscător Martei cât va trăi”; la rându-i Marta „prima oară o face cu altcineva decât cu soţul ei” (antologice, paginile – numeroase! – descriind iubirea lor pasională, de-ar fi să citez doar un mic pasaj: „Era atât de lubrifiată încât în încăperea mică simţea un miros nou şi totuşi familiar într-o memorie care-l devansa: aşa miroase omul pe dinăuntru, apucă să-i spună ea, cu ultimul gând lucid”); în acest timp „preşedintele colectivei (alias soţul tinerei femei, Alexandru) înnebunise şi transformase satul într-un fel de colonie de leproşi”, ca în cele din urmă să se afle că anume el l-a omorât pe activistul trimis de la comună, iar „crima aceea a fost păcatul originar care l-a propulsat pe el lider şi i-a făcut pe ei supuşii lui”; fără a-i uita pe căruţaşul Zaharie şi pe Îngeraşul, legaţi prin moarte, nici pe doctorul Dănilă şi asistentul său tehnic Kat, nici pe preotul greco-catolic ajuns paznic la găini, după ce a supravieţuit puşcăriei, şi mai cu seamă pe Anca, pe ale cărei oase (de Ană ce nu şi-a găsit un Manole al ei!) se înalţă memorialul colectiv – cum se şi prezintă, în ultimă instanţă, romanul lui Alexandru Vlad, Ploile amare.
Între timp, aflu de la Olimpiu Nuşfelean, directorul revistei Mişcarea literară fundată de Liviu Rebreanu în 1924, că editura Charmides urmează să publice ultimul (vai! postum) roman al lui Alexandru Vlad, Omul de la fereastră, despre care bunul meu prieten îmi vorbise într-una din zilele Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere de la Iaşi, în octombrie trecut. Nu am îndrăznit să i-l cer atunci pentru a-l scoate la Cartier, şi nici Al. Vlad nu dădea semne că ar fi presat să-l publice (de fapt, nici nu-l finisase la acea oră) – cu atât mai mare regretul că n-a fost să fie, singura noastră colaborare fiind textul domniei sale de pe coperta a 4-a a romanului Ţesut viu. 10 x 10 (ediţia a II-a, revăzută şi remake-tată). Cine din noi doi să fi bănuit că, la un moment dat, Sandu va intra (în ediţia a 3,14-a, zisă şi П – în pregătire) în paginile romanului, acum nu pe post de cititor, ci de personaj, direct la Columbar?! Iată-l:
Diptic fumat
1.
…fără
Alexandru Vlad
(1950 – 2015)
aceasta CHIAR
nu este o pipă!
2.
Om de viaţă,
moartea l-a dat
peste cap –
acum Al. Vlad
trage pe nas
tămâie de pipă
şi bea tutun
de cădelniţă.