Ciuciuleni este satul cu faima uneia dintre cele mai mare localităţi rurale din R. Moldova. Amplasat în inima Codrilor, înconjurat de dealuri pitoreşti cu salbe verzi de-a lungul drumurilor. Casele cu ferestrele mici, cu pereţi din nuiele împletite şi acoperite cu lut frământat mai domină încă arhitectura Ciuciulenilor. Pe fundalul lor se ridică ţanţoş casele ridicate relativ recent. Porţile sunt cartea de vizită a oricărei gospodării. Într-o casă veche, de peste 100 de ani, dar foarte îngrijită am găsit-o brodând pe septuagenara Armenia Holban:
„Iaca brodez la vârsta asta. Le fac la nepoate câte o față de masă să aibă o amintire. Ele nu se mai folosesc de dânsele acum pentru că s-a terminat cu lucrurile acestea de mână. Ei, dar eu vrea aşa ca să-şi amintească că au avut o bunică şi le brodez câte o faţă de masă.”
În trecut, sătenii munceau cot la cot, se ajutau reciproc la construcţia caselor care se păstrează şi astăzi fără măcar o crăpătură în pereţi, îmi spune Armenia Holban:
„Se făcea clacă, se chema toată mahala, fete, băieţi, neamurile, vecinii, toţi călcau lut cu picioarele, care cărau, care călcau, care puneu acolo în nuiele şi până seara se ridica lutul tot, pereţii se ridicau. Chiuiau, cântau, beau jin, măncau. Vene cu găina subsuoară, cu ulciorul de jin, ajiuta la făcut mâncare. Toţi puneau măncare, băutură, toţi mâncau, toţi beau, toţi lucrau. Era ca o petrecere, ca o veselie. Era cu ajiutoriu aşa înainte.”
Europa Liberă: Dar astăzi cum e?
„Azi nu e cu ajiutoriu, astăzi vor plată.”
Armenia Holban spune că astăzi aproape nimic nu a mai rămas din „lutul” care altădată îi unea pe ciuciuleneni:
„Astăzi e un fel de invidie. Toţi să se ducă care să facă cel mai mult, să-l întreacă pe celălalt. S-a pierdut uniunea asta, e goana după bani. Se duc peste hotare, leapădă copiii, leapădă mamele, se duc şi îngrijesc de bătrâni prin alte ţări, ai lor bătrâni rămân şi se chinuiesc. Asta e goană după bani, mândrie. Sărăcie e cât lumea, dar goana după bani e şi mai ceva. Înainte toţi oamenii stăteau acasă, le ajungea de mâncare, de haină şi de toate. Dar amuia nu le ajunge şi nu le mai ajunge.”
„Înainte se făcea clacă, se chema toată mahala… Azi nu e cu ajiutoriu, astăzi vor plată”
Migraţia, o problemă tipică pentru majoritatea localităţilor din ţară, se face resimţită şi la Ciuciuleni. Parte din case sunt părăsite, tineret este puţin. Mulţi pleacă şi nu mai revin. În anii 60-70 satul număra peste 11 mii de locuitori, acum au rămas mai puţini de jumătate. Cei rămaşi nu sunt prea dornici să-şi unească eforturile, să contribuie pentru a îmbunătăţi infrastructura satului. Pentru că nu au de unde, îmi spune mătuşa Armenia:
„Nu au cu ce, nu-i unire, nu-i capică, nu-i cu ce să facă. Când să ne tragă gazul până la poartă am dat 3500 de lei. Ca să îl tragă până la casă ne cereau vrea 15 mii de lei. De unde să luăm miile acestea. Aşa şi nu l-am mai tras. Majoritatea din mahala asta din centru aşa până la poartă şi mai departe nu l-au tras. Rar care o avut unul peste hotare, o avut capică, dar în rest aşa şi stă.”
Infrastructura satului s-a îmbunătăţit în ultimii ani. Şcoala şi grădiniţa au fost reabilitate, la casa de cultură a fost schimbat acoperişul. Clădirea stadionului ca şi terenul, până nu demult în paragină, au fost reamenajate, iar în preajmă a fost organizat un teren de joacă pentru copii. Centrul medical a fost construit din temelie. Drumul de acces în sat, în trecut găurit de ploi, este proaspăt asfaltat. Întrucât centrul satului era inundat frecvent de ploile abundente, a fost construit şi un canal de evacuare a apei reziduale.
Conducându-se de zicala „Unde-i unul nu-i putere, unde-s mulţi puterea creşte”, primarul satului Ciuciuleni, Gheorghe Grigoraş, care este la al doilea mandat, a decis să colaboreze cu mai multe primării din localităţile din preajmă cu scopul de a crea servicii de calitate pentru oameni. În consecinţă, au fost puse pe roate mai multe proiecte comune sau regionale, cum le zice primarul. Unul dintre acestea a fost formalizat, chiar astăzi, de către primarii din Ciuciuleni, Drăgăşenii Noi, Paşcani şi Secăreni. Este vorba de un proiect de întreţinere a drumurilor în localitate şi pe câmp. Primarul Gheorghe Grigoraş:
„Tind ca majoritatea proiectelor să fie regionale, adică prin cooperarea dintre mai multe primării. Economic este mai rentabil. Creând un serviciu, trebuie să fie permanent asigurat cu volum de lucrări, iar costul serviciilor poate fi mai ieftin. Am început deja cu sistemul de întreţinere a drumurilor locale.”
Primarul spune că 24 de ani în urmă, când Republica Moldova şi-a obţinut independenţa, ciuciulenenii erau uniţi şi dornici să contribuie, inclusiv financiar, la modernizarea satului. Acum nu se prea implică în treburile comunităţii, şi asta pentru că în urmă cu câţiva ani fostele autorităţi locale nu au dus până la capăt mai multe proiecte de infrastructură pentru care reuşise să adune bani de la localnici:
„Cu toţii am contribuit pentru implementarea proiectului de apeduct, de reparaţie a spitalului, de gazoduct, un serviciu de pompieri. Şi, vă închipuiți, banii s-au colectat, dar lumea nimic nu a mai obţinut. Doar o parte s-a dus la gazoduct de care lumea nu este mulţumită pentru că s-au făcut lucrări numai la instituţiile bugetare, în rest, avem circa 15 abonaţi la sistemul de gazoduct. De aici a şi apărut toată indiferenţa populaţiei.”
Muzeografa Fionia Buza, de la Muzeul de istorie şi etnografie din sat, îmi spune şi ea că acum mai multe îi dezbină, decât îi uneşte pe ciuciuleneni:
„Mai mult îi dezbină. Că unul e dintr-un partid, că altul e din altul. Şi-s neamuri şi să sfădesc şi nu trăiesc bine. Toată lumea se duce peste graniţă, tot tineretul, rămân numai bătrânii. Tinerii care rămân nu au unde lucra, nu au bani. Înainte se făceau jiocuri, iată aici pe stadion, veneau şi bătrâni şi tineri. Dar amuia noaptea la discoteci nimeni nu-i mai vede, nici părinţii, nici nimeni. Nici nu ştiu cu ce să zic că îi mai uneşti, nu îi mai uneşte nimic chiar.”
Pentru a mai păstra din tradiţii şi pentru a mai uni oamenii, Fionia Buzu mai organizează din când în când câte o şezătoare, unde lumea se adună să depene amintiri, să lucreze cot la cot, dar şi să pună ţara la cale. Sigur că nu se compară cu şezătorile de altă dată, spune muzeografa:
„Înainte ţeseam covoare, torceam seara, făceam horboţică, împleteam colţuni, ne îngămădem la casă, făceam grăunţe fierte. Era frumos. Dar acum, lumea e obosită, e chinuită.”
Ceea ce îi mai uneşte azi pe ciuciuleneni este probabil memoria unor timpuri crude neuitate de săteni din perioada sovietică şi anume deportările din 1949. Peste 340 de persoane din Ciuciuleni, un număr destul de mare pentru o localitate rurală, au fost deportate. Punând mână de la mănă, foştii deportaţi sau rudele acestora au ridicat în centrul satului un „Memorial al Durerii”, astfel încît rememorarea monumentalistică a istoriei să nu fie dominată de statua de beton a soldatului sovietic.
---
„AICI este Europa Liberă” este o campanie a postului Radio Europa Liberă/Libertatea în parteneriat cu Programul comun pentru dezvoltare locală integrată, Progamul ONU pentru dezvoltare Moldova, şi Asociaţia Presei Independente. Partener media - postul de televiziune Canal Regional. Pentru a afla în ce zi suntem în localitatea Dvs ori pe aproape accesați harta interactivă a comunităților în care vom face tabără pe parcursul unei zile întregi.
