Ca să oprească (înainte de a fi pornită) construcţia celei mai mari moschei din Europa, un oarecare, pretins licenţiat la Princeton şi mercenar în Legiunea străină, de fapt cârciumar local, a spurcat locul de casă sfântă, ducând acolo, pe terenul concesionat de statul român muftiatului musulman, mai mulţi porci (din unul, doar carcasa pe care a îngropat-o acolo), vieţuitoare considerate de islam impure. Şi pentru ca mesajul să fie şi mai clar, a vopsit tricolor porcii. „Dacă voiau să construiască într-adevăr o casă sfântă, afirma păstrătorul de credinţă ortodoxă, atunci n-o vor mai putea face, iar de se vor încăpăţâna, atunci e ceva necurat la mijloc, e clar că vor să-şi ia ţara, pardon, paşalâcul înapoi.” Omul şi ajutoarele lui nu au păţit nimic după această ispravă, nici poliţia şi nici parchetul nu sunt preocupate să-i ia la întrebări, măcar pentru un consult medical, astfel că eroul naţional promite că va îngroşa şoriciul şi va continua războiul sfânt. Vrea să închirieze un elicopter şi să survoleze periodic locul, aruncând măruntaiele spurcatului paricopitat.
Ideea construcţiei unei moschei în Capitală, transformând oraşul în locul competiţiei dintre cea mai mare catedrală a neamului şi cea mai mare moschee a musulmanilor europeni, a resuscitat un fior cruciat în sufletul ortodocşilor practicanţi care se întreabă de ce ar trebui să-i lase statul român pe musulmani să construiască monumente de cult în vreme ce acolo, la ei acasă, demolează cu napalm şi bazooka locurile sfinte. La rându-i, Biserica Ortodoxă a găsit prilejul pentru un exerciţiu de PR. Pe de-o parte deplânge excesele izolate (cum ţine să precizeze cu subînţeles) însă pe de alta ar vrea să ştie dacă musulmanii au intenţii serioase. Înaltele feţe bisericeşti vor să afle de ce e necesară moscheea şi cât de mare va fi cu adevărat, căci se anunţă a fi chiar mai mare decât Catedrala Mântuirii Neamului, o înfrângere arhitectonică valorând cât zece lupte de la Călugăreni. Mai mult, pe baza reciprocităţii, ar vrea ca guvernul turc, care de altfel s-a angajat să finanţeze construcţia moscheii, să asigure loc pentru construcţia unei bisericii ortodoxe la Istanbul, adică în vechiul Constantinopol, miezul simbolic al creştinătăţii răsăritene.
Chiar dacă muftiul pare să nu dea greutate sabotajelor şi vrea să ducă lucrurile mai departe, apele nu s-au liniştit. BOR, aparent echilibrată şi înţeleaptă, reuşeşte un joc de imagine care acoperă cu fum de tămâie recentele certuri pe marginea dublei contabilităţi a bisericii. Spusele patriarhului că pretenţia fiscului de a-i cerceta registrele nu vine decât din invidia statului faţă de calităţile sale de manager ridicaseră multe priviri şi pumni spre cer. La fel şi afirmaţia că e dispus să dea Cezarului ce-i al Cezarului astfel că Biserica, deşi e mai presus de legea pământeană, s-ar conforma regulilor, dacă i-ar fi restituite toate proprietăţile confiscate de comunişti. Discuţia pe tema restituirii proprietăţilor confiscate de totalitarismul comunist de la Biserica ortodoxă este legitimă, desigur, însă la fel de legitimă ar fi restituirea tuturor proprietăţilor şi averilor confiscate de la celelalte culte, cu unele fiind cadorisiţi chiar păstorii Bisericii ortodoxe care, pentru a explica fluctuaţiile demografice şi spirituale ale turmei de mioriţe în favoarea religiei dominante, invocau emigraţia şi conversiunile în masă. Ambele, după câte ştim, au fost rezultatul ticăloasei politici duse de statul comunist faţă de minorităţile etnice, religioase şi sexuale pe care dacă nu le-a putut româniza, le-a izgonit sau le-a vândut la bucată în Occident.
Nu se putea moment mai nefericit pentru terorismul spiritual-patriotic al porcilor tricolori: viitura de refugiaţi din Orientul Apropiat a inundat Europa şi, după cum spun diverşi experţi, unda de şoc va ajunge în scurtă vreme şi la noi în ţară. La Târgovişte, spun aceleaşi surse, se pregătesc, pentru început, adăposturi pentru un contingent de cinci mii de refugiaţi. Temerile celor care privesc îngrijoraţi catastrofa umanitară produsă de Statul Islamic par întemeiate: turcii din România sunt sunniţi, ramură a islamului dominantă în Siria (dar şi în rândurile insurgenţilor ISIS), aşadar Marea moschee ar fi un refugiu spiritual tocmai bun pentru aceştia. Sau o redută a jihadului.
Starea de spirit generală este tulbure, mai ales că mulţi dintre români s-au refugiat şi ei la un ouzo şi un tzatziki pe insulele greceşti pe timpul vacanţei de vară şi au văzut cu ochii lor de pe prosopul de plajă fie efectele crizei financiare asupra Greciei insulare, fie cum se înghesuie zilnic la ţărm ambarcaţiunile cu sute şi mii de refugiaţi. Ideea că Europa (şi România în special) strâng cureaua în plină austeritate pentru a primi sutele de mii de refugiaţi îi înfurie pe unii români care au găsit porţile închise când s-au dus să-şi caute de lucru unde au văzut cu ochii, ba chiar au fost după o vreme repatriaţi. Altora li se pare anormal ca, imediat după decontarea crizei economice, să fie din nou victimele colaterale ale unei crize, de data aceasta umanitare, produsă într-o geografie care le e străină.
Nepotrivit este atentatul cu porci şi pentru că discuţiile pe tema patriotismului au căpătat o stridenţă isterică. S-a ascuţit lupta de clasă şi de rasă, odată cu scandalul pe marginea legii 217, aşa-zisa lege antilegionară, şi nu puţini sunt cei care s-au găsit s-o sfideze, răspunzându-i cu o forţă egală, dar de semn contrar, pentru a forţa preşedinţia sau partidele să se răzgândească şi, eventual, să iniţieze o modificare a ei. În Timişoara, la sfârşitul anului trecut consiliul local decidea ca o stradă să se numească Petre Ţuţea, trecut şi el pe lista personajelor istorice negative de vânătorii de stafii xenofobe şi, cu toate că cerberii care veghează cu o corectitudine politică vecină cu cenzura la aplicarea legii au cerut schimbarea numelui, politicienii locali au rezistat presiunilor.
Controversele pe marginea legii au sculat la viaţă toate ideile fixe ale românismului, cu bunele şi relele lui, scoţând în stradă garderoba specifică (ii, opincuţe, chimire late) şi resuscitând pe diverse canale de comunicare retorica neoaşă, plină de bube, mucigaiuri şi noroi. De asemenea, tenorii iubirii de glie, practicanţi ai unei xenofobii lirice, de catifea, uneori subtextuale, aromate cu un iz eurosceptic, au prins glas. Unii, care susţin că legea le-ar interzice însăşi exprimarea identităţii naţionale, au început să-şi pună cămeşă de in şi mindir, ba chiar umblă cu căciula pe-o ureche, în speranţa că s-o găsi cineva să-i pună ştire pe prima pagină şi să-i facă să intre cu duba poliţiei sau a salvării în istorie.
Interpretarea alarmistă, uşor isterică a legii este rezultatul unei complexe manipulări, o formă deloc subtilă de a lovi în cei care au promovat şi aprobat legea, în cadrul unei campanii ample de discreditare a partidelor de opoziţie şi, în special, a preşedintelui Iohannis. Acesta este atacat pe cel puţin două planuri: pe de-o parte e prins de tirul unei campanii de presă referitoare la deciziile sale şi la averea sa imobiliară (de pe urma căreia a avut foloase, zice-se, nedeclarate la fisc), pe de altă parte este victima colaterală a celor care spun că prima doamnă ar fi preluat controlul familiei, că ar fi sluţit vila de la Neptun şi pe cea din Bucureşti cu pretenţiile sale, că bagă o groază de bani în fuste şi călătorii externe şi că singurul fel în care s-a implicat pe scena mare a politicii a fost să-l scoată de-acolo pe soţul ei. Aceste ultime elucubraţii au doar aparent legătură cu prelungita vexaţie stârnită de comportamentul atipic al soţiei prezidenţiale. În fapt asistăm la aplicarea unei strategii îndelung experimentate în laboratoarele serviciilor secrete şi ale mafiei prin care omul este lovit în familie ca să-i slăbească rezistenţa, să-i deturneze atenţia în altă direcţie şi să-l ţină astfel sub control. Informaţiile confidenţiale care ajung la presă ar putea fi şi ele parte a acestui război surd şi mut.
Nu e mai puţin adevărat că preşedintele este suspect de serviciu şi că rapiditatea şi discreţia cu care a aprobat legea cu pricina i-au făcut pe mulţi să pună întrebări în legătură cu adevărata agendă a lui Klaus Iohannis. Este somat să dea explicaţii, dar când vorbeşte este suspectat că se preface şi că, de fapt, se aude vocea fostului preşedinte. Unii chiar au lansat zvonul că Traian Băsescu se pregăteşte să candideze din nou la alegerile pentru primărie de anul viitor şi se aşteaptă să fie susţinut de partidele opoziţiei. Alţii remarcă în comunicatul prin care preşedinţia anunţă aducerea în România a lui Mohammad Munaf, irakiano-americanul condamnat (încă din 2008) la zece ani închisoare pentru terorism, similitudini periculoase cu retorica fostului preşedinte Băsescu. Şi azi, ca şi acum zece ani (în mai 2005), când erau recuperaţi cei trei jurnalişti răpiţi în Irak, sunt lăudate serviciile secrete, Ministerul Afacerilor Interne şi alte instituţii amintite, dar nenumite care „şi-au adus contribuţia pe dimensiunea externă, pentru ampla operaţiune desfăşurată în această perioadă”. Din esenţă tare acest text lemnos, semănând ca două picături de apă cu declaraţiile lui Traian Băsescu despre rolul serviciilor secrete în recuperarea jurnaliştilor! Pe atunci se oficializa menajul à trois dintre preşedinţie şi cele două servicii importante, iar asemănarea celor două tipuri de discurs le dă unora fiori.
Nici cu ocazia recuperării celui mai căutat terorist, preşedintele care l-a reevaluat pe Gabriel Oprea, nu uită să-i mai îndrepte decoraţiile, să-l scuture de scame şi să-i perie stelele de pe epoleţi. Este cel mai recent prieten al său, şi singurul, de fapt, şi şi-a pus, se pare, mari speranţe în el. Iar prieteniile în politică au memoria scurtă. Tocmai de aceea preşedintele a uitat sau nu i se pare relevantă prietenia dintre Gabriel Oprea şi fostul candidat la Senat pe listele PSD, Omar Haysam, creierul care a stat în spatele răpirii şi recuperării celor trei jurnalişti. Direcţia Anticorupţie îl pomenea pe Hayssam alături de greii PSD care l-ar fi ajutat să facă mai multe afaceri imobiliare dubioase. Cercetările nu au mers mai departe, iar martorul acestor presupuse escrocherii nu este altul decât Mohammad Munaf. După ce a fost pârpălit la foc mic de procurorii DNA, ce era rău s-a făcut scrum, iar Gabriel Oprea a devenit un om nou, mai pur. După „serviciul credincios” din mandatul trecut, a intrat şi în graţiile noului preşedinte. Acesta, ca şi Traian Băsescu, îl ţine pe liderul UNPR aproape nu pentru ce a fost, coada de topor a lui Adrian Năstase adică, ci pentru ce este, adică aspiratorul dezertorilor din parlament şi pentru ceea ce va fi: arbitrul jocului politic parlamentar, cel care va pune coroana pe capul regilor politici sau îi va decapita.
