Marți 18 august, pe site-ul Internet al guvernului rus a fost publicat un document semnat de premierul Dmitri Medvedev și intitulat „Politica de stat în domeniul comemorării victimelor represiunii politice”. Directiva guvernamentală - și nu prezidențială, merită subliniat – ar avea la origine o dispoziție a președintelui Putin și o cerere formulate în octombrie 2014 de către administrația prezidențială și Consiliul pentru Drepturile Omului.
Documentul pare să facă parte dintr-o întreagă serie dorită să aducă la ora ceasului Kremlinului gîndirea intelectualității ruse și, în general, mersul societății pe plan cultural și ideologic. Cotidianul Moscow Times, care comenta printre primele gestul, aprecia că directiva sugerează cel puțin „o lipsă de unitate în Kremlin pe frontul ideologic”. Același comentariu sublinia că politica anunțată este în totală contradicție cu ceea ce observatorii califică drept procesul de reabilitare a lui Stalin din ultimii ani.
În documentul „Politica de stat în domeniul comemorării victimelor represiunii politice” se afirmă că „Rusia nu va deveni un stat guvernat de lege și nu va ocupa un rol conducător în comunitatea mondială fără să imortalizeze memoria a milioane de oameni ai noștri care au fost victime ale respresiunilor de masă”. În cadrul represiunilor, se afirmă în continuare, „milioane de oameni și-au pierdut viața, au fost închiși în Gulag sau privați de proprietate și deportați”. Rusia a suferit – după revoluția din octombrie 1917 – o serie de tragedii ce au inclus: persecutarea clerului, emigrarea celor mai educați cetățeni și colectivizarea brutală a țăranilor, cu foametea ce a urmat.
„Denunțarea ideologiei terorii politice” este numită drept parte esențială a noii directive politice, semnalează comentatorul de la Moscow Times.
Dacă documentul este cel dintîi care, în numele guvernului, condamnă fără echivoc teroarea sovietică, pentru Arseni Roghinski, președintele ONG-ului „Memorial” – organizație acuzată în ultimii doi ani de a fi „agentură străină” – „această politică este într-un contrast izbitor cu tendința generală și cu ideea că trebuie să fim doar mîndri de istoria noastră, că ne așteaptă numai victorii, și de patriotismul militant al vremurilor noastre.” „Problema este – adaugă Roghinski, citat de Moscow Times – că statul nu are niciodată încredere în societate și vrea întotdeauna să intervină el însuși. Adevărul este că ar fi mai bine să lase sarcina reamintirii epurărilor societății civile”.
La fel ca și documentul semnat în decembrie de Vladimir Putin ce urma să reglementeze politica culturală a Rusiei și care a rămas în părțile sale pozitive doar pe hîrtie, și directiva semnată de Dmitri Medvedev, pare să aibă aceleași scopuri pur propagandistice. În baza documentului, la 30 octombrie, cu ocazia Zilei de Amintire a Victimelor Represiunii Politice, Muzeul Istoriei Gulagului de la Moscova va fi redeschis într-o locație nouă, într-o clădire mai mare, iar cu acel prilej va fi anunțat și cîștigătorul concursului pentru proiectul unui monument închinat victimelor represiunii politice, ce va fi ridicat în capitală.
Documentul recomandă altfel, deschiderea arhivelor, crearea de muzee, și de baze de date ale victimelor, ce ar urma să fie toate realizate pînă în 2017, anul centenarului Revoluției din 1917 și al împlinirii a 80 de ani de la momentul de vîrf al „Marii Terori.”
Ceea ce se petrece în realitate în Rusia contrazice total indicațiile documentului guvernamental, care, în plus, nu au un caracter obligatoriu, nici o acoperire juridică și sînt lipsite de orice bugetare. În primăvară, activiștii Memoralului semnalau închiderea singurului muzeu, Perm-36, ce funcționa în cuprinsul unui fost lagăr stalinist. Situația este foarte apropiată de ce se petrece în zona mînăstirii Solovețki a fostului imens lagăr, cunoscut ca Solovki, a cărui funcționare a fost descrisă de Alexandr Soljenițîn.
Perm-36: Un lagăr din Arhipelagul Gulagului
„Toate urmele lagărului de muncă sînt treptat distruse și făcute să dispară”, declara zilele trecute Iuri Brodski, citat de New York Times, semnalînd curentul predominant de minimalizare a represiunii sovietice. Pentru prima oară după 1991, la ceremonia anuală de comemorare de la Solovețki nu a fost prezent nici un reprezentant din partea guvernului și a Bisericii. Aceasta din urmă nu este interesată, practic, de prezervarea memoriei victimelor represiunii, ci de promovarea pelerinajului religios și de benefiiciile turistice pe care le aduce. De altfel, Unesco atrăgea atenția că reconstrucția excesivă riscă să pună în primejdie statutul de monument istoric mondial al mînăstirii fortificate fondată în 1436.
Arseni Roghinski, de la organizația „Memorial”, sintetiza tendințele actuale spunînd că în acest moment există „o competiție între două memorii. A noastră este în căutarea celor vinovați, a Bisericii nu! Statul se simte în siguranță, transferînd Bisericii această memorie”.
Guvernul a alocat, între timp, pentru refacerea mînăstirii Solovețki cîte 1,7 milioane de ruble anual, pînă în 2017, în timp ce expoziția din mînăstire, a fost practic desființată de Ministerul Culturii, care, în 2011 a înlocuit-o cu un mic așa-zis muzeu într-o fostă baracă din sat, numind un călugăr drept director. Iar muzeul se ocupă de aspectele zise mai omenoase ale Gulagului, cum ar fi teatrul închisorii, în timp ce singura expoziție deschisă în incinta mînăstirii este strict concentrată pe represiunea sovietică a clerului.
