„A fost reconfortant să observi felul în care Dl. Enescu a fost primit în ultima seară de publicul [Orchestrei] Simfonice Filarmonice [de la New York], care este obișnuit cu muzicieni de finețe și cu un stil de dirijat excepțional”, se scria în 1938, în New York Time Herald Tribune, într-un articol preluat și retipărit în programul de concert în seara zilei de 30 ianuarie.
„A fost reconfortant, deoarece Dl. Enescu, intrat pe scenă numai de 30 de secunde, a făcut manifest, în mod neintenționat, pentru publicul ce îl observa, faptul că este un artist de o integritate, simplicitate și rectitudine impecabile. Ar fi dificil de explicat cum un artist poate și își face cunoscută posesia unor asemenea calități – de multe ori înainte de a ridica bagheta, de a mișca arcușul sau de a atinge clapele. Dar se întîmplă, mereu și mereu; și s-a întîmplat noaptea trecută. Întregul aspect al vizitatorului, ținuta, gesturile, atitudinea lui, trădau felul său direct de a fi și căldura artistului și a omului…” – nota cronicarul american, mai mult decît elogios, în acel început de 1938.
Astăzi, în anul în care firesc ar fi fost ca ediția în curs a Festivalului George Enescu să fie dedicată integral aniversării de 60 de ani de la dispariția compozitorului, veștile răspîndite în lume de la București sînt, în marea lor majoritate, mai mult decît jenante. Festivalul George Enescu, nu numai că nu este dedicat integral și organizat în relație cu aniversarea amintită, dar este bruiat la propriu și simbolic de Festivalul… Sorin Oprescu, primarul Capitalei, veros și mitoman – cum îl numea cronicarul și omul de televiziune Cătălin Sava. Pînă în ultima clipă înaintea arestării sale, primarul, ce se lăuda în interviuri cu o fantomatică intenție de a construi într-un singur an o adevărată sală de concerte la București, a dat autorizație bruierii lui George Enescu, printr-un zgomotos concert folk-rock în vecinătatea Ateneului Român, în piața ce poartă numele compozitorului. În rest, pianistul Murray Perahia, un artist comparabil prin modestie și iubire pentru muzică cu George Enescu, și publicul său de la Ateneu, au plătit prețul pentru foarte probabila mituire a funcționarilor primăriei ce au dat autorizația promotorilor concertului rock.
Aceeași lipsă de respect o demonstrează și bîlbîielile succesive și penibile, ale directorului Arteximului, ce se auto-decretează „părinte” al Festivalului, Biroul de presă al acestuia, și Ministerul Culturii, la care se adaugă „mînia” ultimului director artistic, Ioan Holender. În timp ce directorul Artexim anunța în stil de Bună Vestire, că noul director artistic va fi un „tînăr”, cu „ochi albaștri” (sic!), Biroul de presă al Festivalului îl promova pe dirijorul Zubin Mehta, pe post de președinte de onoare al unei singure ediții, din 2017 (?!), anunțînd că în privința repertoriului, venerabilul dirijor s-ar fi consultat deja, cu fantomaticul viitor director-artistic. Între timp, ministrul român al culturii era citat de Ioan Holender cu afirmația fermă făcută în fața lui că numirea „noului” director artistic al Festivalului George Enescu nu a fost aprobată și că numele vehiculat de presă și de agenția Agerpres ca sigur, cel al tînărului dirijor rus Vladimir Jurowski, nu ar fi cert.
Greu de înțeles altceva decît „păienjenișul de intrigi” din lumea muzical-politică a Bucureștilor, cum îl numea disprețuitor și mînios, odinioară, Sergiu Celibidache. Că numele lui George Enescu nu merita pătat astfel este superfluu de insistat…
Mă întorc, prin urmare, la uitata cronică de concert a anului 1938, de la New York, și spusele ei despre Enescu, ce ar trebui rememorate și în țara sa natală: „Enescu est un tip de muzician neobișnuit – un tip ce devine mai rar pe zi ce trece. El este unul din puținele exemple în viață ale artistului-virtuoz, care este atît eminent cît și extrem de modest. Enescu, deși încă în anii vîrstei medii creatoare, prin standardele și lucrurile predilecte, este un supraviețuitor al unei alte ere. Este, în fapt, anacronic. Într-o eră dominată din ce în ce mai mult de punerea în lumină și exhibiționism, Enescu rămîne, în mod total spontan și involuntar, un servitor umil ale celor pe care, în calitatea sa de artist, le iubește și venerează. El rămîne (fiindcă este incapabil să fie altfel) un om al demnității și al comportamentului rafinat, modest și natural și simplu, magnanim și echilibrat, înțelept și plin de umor și uman, apropiat de rădăcinile esenței universale…”
Ce se poate spune mai mult ?
