În fostul număr unu liberal şi al doilea om în stat, Călin Popescu Tăriceanu, s-a trezit justiţiarul. Cam mahmur şi ruginit, după atâta stat cocoşat, dar cavaler al luptei pentru dreptate. Pentru că marile spirite bat câmpii împreună, Popescu Tăriceanu reia propunea lui Şerban Nicolae, copilul de trupă al lui Ion Iliescu, de a întări părţile moi ale imunităţii aleşilor. „Nu e admisibil, spunea el, ca stabilitatea în funcţii înalte şi reputaţia politicienilor să atârne de declaraţiile vreunui denunţător aflat, eventual, în penitenciar şi care ar spune orice ca să mai scape din pedeapsă.” Ar vrea ca aleşii să nu mai poată fi opriţi din cariera lor politică şi din propăşirea economică de orice turnător care vrea cinci minute de celebritate. Cu alte cuvinte, citând un străbunic politic care-i seamănă ca un frate geamăn, vrea ca legea să se modifice pe ici pe colo, prin punctele esenţiale.
Domnul Tăriceanu s-a agăţat de butonul de panică după arestarea independentului de partid, doctorul Sorin Oprescu, care s-a tot jurat până în ultima clipă că nu fură şi tot l-au prins cu plicu-n gură. Luând de-a bună spusele primului ministru Ponta că mita doctorilor nu ar mai trebui impozitată, primarul Bucureştiului a înghiţit pe nemestecate un plic bucşit cu bancnote pe care scria,„mită”, pentru cine avea ochi să citească cu flacăra ultravioletă. Plicul venea de la un om de încredere faţă de care Sorin Oprescu a fost generos ca un tată. De aceea, întâlnindu-l pe holurile Direcţiei anticorupţie, primarul nu s-a putut abţine şi l-a întrebat vexat dacă marcase banii, într-o involuntară autodeconspirare care i-a înveselit pe procurori. Nu se aştepta la aşa trădare, deşi după valul de denunţuri şi flagrante din ultima vreme ar fi trebuit să-şi dea seama că nu mai e onoare nici măcar între hoţi. Onoare nu e un cuvânt românesc. Omul său de la infrastructură prins cu mai multe maşini şi locuinţe decât încăpeau în declaraţia de avere a fost săltat în iunie. Se pare că a acordat contracte pe ochi frumoşi pentru lucrările din Capitală, unele dintre ele - doar pe hârtie. Tot pe-atunci a fost arestat şi consilierul său personal, om bun la toate. Era cel care-i controla la batistă şi portofel pe aspiranţii la contractele primăriei. Ţinea agenda instituţiei şi carnetul de bal al primarului şi nu se sfia să se murdărească acolo, cu un purcoi de bani, să rămână şefu' curat ca lacrima. Tot din nucleul dur şi loial care făcuse zid în jurul primarului, să nu-l împroaşte resturile împrăştiate de ventilator, făcea parte alt funcţionar de la Urbanism care se ocupa cu estetica urbană, adică putea transforma orice spaţiu verde în spaţiu betonat, numai bun pentru construcţii. De această abilitate par să se fi folosit mulţi care i-au rupt buzunarele cu recunoştinţa lor. Până la urmă i s-a tras de la un client nemulţumit că mita cerută era mai mare decât investiţia pe care voia s-o facă. Astfel că primarul general nici n-ar mai fi avut pe cine scoate în oraş că i s-au golit birourile de şefi.
Desele baluri mascate organizate de DNA pe la casele marilor demnitari ar fi trebuit să-i dea de gândit lui Sorin Oprescu, să-l facă mai precaut. Dar avea sindromul mâinii neliniştite şi şi-a săpat groapa cu gura. Trecea prin momente de infatuare maximă pentru că devenise singurul glonţ de argint al coaliţiei dintre partidul lui Victor Ponta, cel al lui Gabriel Oprea şi grupusculul liberal patronat de Călin Popescu Tăriceanu la alegerile pentru Primăria Capitalei. Pentru că a astâmpărat la timp cu cârnaţi şi fasole poftele sărbătoreşti ale electoratului Sorin Oprescu se bucura de un anume prestigiu care i-ar fi asigurat dacă nu victoria într-un al treilea mandat, măcar şansa unui al doilea tur. Acum a înghiţit mierea cu tot cu albinele din borcan şi nu e nimeni să-i facă o traheotomie.
Sorin Oprescu se alătură celorlalţi primari de sector care subminează sistemul penal românesc din interior. Andrei Chiliman a fost pus sub acuzare că s-ar fi înhăitat cu corupţii şi ar fi făcut trafic de influenţă nonstop. El şi alţi trei apropiaţi au fost acuzaţi că ar fi furat câteva sute de milioane de euro şi li s-a pus sechestru pe toate bunurile, de nu mai aveau nici linguri să mestece în ciorba săracilor. Procesul se judecă şi sumele încep să devină tot mai mici însă cu toţii au ajuns mai cocoşaţi, tot ferindu-se de sabia care se leagănă deasupra capului. La rândul lor, locuitorii sectorului cinci plâng în continuare după şeful lor de trib, Marian Vanghelie, altă fostă speranţă PSD la primărie. Acesta este acuzat de nu mai puţin de 25 de infracţiuni de corupţie. A căzut zgomotos, trăgând după el diverşi tovarăşi de drum, acuzaţi de spălare de bani sau mită. Şi nici primarul sectorului 3, Robert Negoiţă, nu se simte prea bine. Bucureştiul începe să fie un sat fără câini şi fără căţei. Întreaga ţară, de fapt. Singurele soluţii de creştere economică durabilă par să fie recuperarea banilor furaţi în administraţia ultimelor decenii, confiscarea averilor obţinute pe căi ilegale şi investiţia în penitenciare.
Premierul, învinuit penal şi înlocuit la partid de un politician deja condamnat, o ţine dintr-un concediu într-altul, de teamă că DNA i-a pregătit o saltea într-o celulă. Degeaba vrea să-i întărească imunitatea prietenul său din fruntea Senatului, s-ar părea că momentul în care va redeveni tovarăş de celulă de partid cu Marian Vanghelie se apropie. Are o mulţumire: a dat ţării un Cod Fiscal cu care speră să fure minţile electoratului. Parlamentul a votat fără probleme Codul care nu diferă de cel respins anterior de preşedinte, iar Klaus Iohannis l-a semnat chiar dacă singura deosebire faţă de prima versiune este de un procent la TVA. Toţi au prezentat acest procent drept o victorie, chiar dacă se uită la el din alt unghi. Straniu este că, anterior, preşedintele era profund nemulţumit de Codul Fiscal, spunând că presupune cheltuieli iresponsabile. Între timp, poate pentru că i s-a spus că, deşi bogat şi cu salariul recent triplat, e zgârcit ca predecesorul său, a făcut un pas înapoi, bucurându-se de partea încă plină a paharului cu şampanie. Ştie şi el că bugetarii abia aşteaptă să consume bruma de creştere economică agonisită în ultimul an. Mai ales că raportul între salariul minim şi cel maxim, conform noului cod, nu poate fi mai mare de unu la optsprezece, aşadar salariul minim ar creşte la 1200 de lei, adică a optsprezecea parte din cei 21 500 de lei pe care şi i-au votat demnitarii. Creşterea salariului minim ar îngrăşa serios fluturaşii de pensie, alocaţiile şi alte indemnizaţii.
Unii chiar spun că noul Cod Fiscal e o formă de legalizare a sistemului de comisioane care funcţionează în subteranele administraţiei. Oamenii primesc comisioane de la stat să stea cuminţi la locurile lor. Mai ales că se pregătesc şi alte coşuţele cu bunătăţi pentru marea oaste a înfometaţilor: Codul muncii ar putea prelungi durata alocaţiilor de şomaj în cazul celor care se angajează pe posturile oferite de stat şi ar putea echilibra relaţiile de muncă dintre angajaţi şi angajatori. România este o junglă salarială. Toată lumea ştie şi toată lumea tace. Angajatorii au singurul şi ultimul cuvânt în cazul angajărilor astfel că niciun contract de muncă nu este cu adevărat negociat. Adesea, mentalitatea angajatorilor este o mixtură de Ev Mediu şi sclavagism. Salariaţii sunt ţinuţi deseori peste program, sunt puşi să lucreze acasă, sărbătoresc muncind şi muncesc sărbătorind. Bunul renume al forţei de muncă din România s-a datorat, în mare măsură, anduranţei la greu şi sărăcie. Oamenii sunt ţinuţi pe contracte pe termen determinat şi plătiţi mizerabil. Dacă nu sunt mulţumiţi, să plece că are balta peşte. Iar inspectorii de muncă şi, în general, Ministerul care-i păstoreşte, sunt inutili, dacă nu un factor de corupţie pentru că mizeria care s-a strâns la firul ierbii nu se poate să nu le fi murdărit picioarele şi portofelele. Se încurajează nepotismul, carierismul, turnătoria şi muţenia civică. Un director din Compania de Drumuri care a îndrăznit într-un interviu să scuture de praf scheletele de prin dulapurile companiei a fost concediat. Nu se ştie ce i-a deranjat mai mult pe superiorii săi: faptul că a vorbit despre starea precară a unor importante drumuri construite de companie sau că a amintit de averea nemăsurată a şefilor?
Generozitatea cu care împrăştie agoniseala anilor trecuţi nu-l face pe Victor Ponta să uite a doua temă electorală, aceea că e român. Ca să recupereze ceva din procentele pierdute când a semnat pentru construcţia Marii Moschei în Bucureşti, a ridicat un zid de birocraţie în jurul ţării, să descurajeze venirea refugiaţilor. Aceştia nu prea se înghesuie pentru că ştiu, se pare, că există zone în România în care corupţia a ars solul şi a otrăvit fântânile mai ceva ca bombele cu napalm ale teroriştilor. Pentru a dovedi că este capabil în orice clipă să-şi depăşească limitele inferioare, premierul condiţionează primirea nefericiţilor de acceptarea României în spaţiul Schengen. La rândul său, în prima declaraţie după multă vreme de tăcere şi concediu, preşedintele Iohannis a spus că România nu poate primi mai mult de 1785 de refugiaţi. Precizia nemţească a acestei cifre care nu se ştie pe ce calcule economice se bazează (poate pe analiza temeinică a Codului Fiscal în urma căreia a semnat azi ce a respins ieri) le-a dat bătăi de cap comentatorilor şi i-a făcut probabil să izbucnească în râs pe conţopiştii europeni care au transmis că s-a făcut o repartizare a celor peste 120 de mii de refugiaţi şi că României i-ar reveni vreo 6300, adică de câteva ori mai mulţi decât cifra avansată de preşedinte.
Luna de miere dintre acesta şi oficialii europeni s-a oţetit. Preşedintele vrea să demonstreze că în mănuşile lui de catifea poate intra un pumn de fier astfel că le-a transmis că e nemulţumit de proiectul prezentat în cadrul Parlamentului European, amintind cumva haotic de solidaritatea românilor care s-ar fi oferit să preia un număr mare de refugiaţi „ceea ce noi nu considerăm că ar fi o soluţie “ şi acuzându-i pe oficialii europeni că ar fi calculat aceste cote birocratic fără să se consulte cu statele membre.
Greu de ştiu unde este solidaritatea românilor la care face referire preşedintele... În cohortele de oameni care deplâng islamizarea României? În legiunile celor solidarizaţi cu anarhistul care ridică cruci monumentale pe locul unde ar urma să se construiască Marea Moschee? Crucea cu pricina a început să fie loc de pelerinaj şi s-a umplut internetul de selfiuri religioase. BOR nu a reacţionat nicicum faţă de talibanismul individului care bate maidanele cădelniţând şi bolborosind imnuri religioase sau faţă de blasfemia de a înfige crucea pe un teren spurcat cu cadavre de porci, dar promite să-i ajute creştineşte pe refugiaţi, indiferent câţi vor veni. Iar unii înalţi ierarhi, cum ar fi Andrei Andreicuţ, văd cu mai multe nuanţe de gri situaţia şi spun că „putem împărţi pâinea cu cel sărac, dar pe măsura capacităţii noastre”, „că e multă sărăcie în această ţară”. Dacă ne gândim la eternele scandaluri stârnite de conturile grase ale bonzilor bisericii, vorbele acestea ar părea chiar cinice. Dar sărăcia chiar există, iar la baza piramidei sociale este endemică şi metastazează în intoleranţă şi degradare. Şi cum să fie altfel, de vreme ce sărăcia, creaţie în mare măsură a politicienilor şi a interlopilor de care s-au înconjurat, a fost mereu o armă politică nesofisticată, dar eficientă, cu care s-au câştigat multe războaie electorale şi spirituale.
