Una dintre cele mai bune glume ale unei ţări ieşite cu greu şi sânge din infernul concentraţionar comunist este că fostul şef al uneia dintre închisori primeşte cea mai mare pensie pe economie, 32 de mii de lei, adică vreo 20 de salarii medii. Neaşteptat elogiu închinat penitenciarelor, la peste un sfert de veac de la aşa-zisa revoluţie anticomunistă. Face să-ţi petreci cei mai frumoşi ani în puşcărie, dacă eşti de partea corespunzătoare a gratiilor!
Gheorghe Bălăşoiu e un magistrat şcolit şi avansat pe vremea comunismului, înscăunat spre senectute şef peste pârnăiaşii de la Colibaşi. Pare firesc în sistemul judiciar românesc plin de corupţi, abuz de putere, malpraxis şi comenzi politice, ca un magistrat să ajungă şef peste infractori. Colibaşiul este un insectar al anticorupţiei din ultimele decenii, dar şi o importantă instituţie de învăţământ. Acolo şi-au desăvârşit studiile de specialitate diverşi infractori care au făcut istorie în economia şi politica de tranziţie. De asemenea, chiar şi fostul director pare să fi deprins ceva din metodele pensionarilor săi întrucât s-a spus că a ajuns la o asemenea pensie prin nişte matrapazlâcuri posibile doar în ţara care a transformat alba-neagra în politică de stat. Chiar dacă e secretul lui Polichinelle, niciunul dintre foştii lui colegi procurori nu a avut curiozitatea să cerceteze mai de-aproape misterul celei mai mari pensii din România. Probabil că toată lumea se gândeşte că e o pensie bine-meritată, că tot duc poştaşii cu roaba pensiile lui Ficior, Vişinescu sau Ion Iliescu. Sau poate că nu vrea nimeni din sistemul judiciar să distrugă un mecanism de care vor să se folosească şi alţii. Doar asta e măreţia dreptului: ce nu e interzis e cu siguranţă permis.
Există în societatea românească zone privilegiate care privesc spre viitor zâmbind, de fapt râzând în hohote. Toată muşiţa strânsă pe cele trei puteri în stat (plus puterile acelea secrete care fac politica românească atât de accidentată şi spectaculoasă) tânjeşte la nemurire. Cumva au reuşit, negociind pe sub masă sau jucând la cacialma, să facă troc de autoritate şi responsabilitate, asigurându-şi una-alteia un regim de viaţă lungă, pe principiul „distrugerii reciproce asigurate”.
Dar nasc în România şi martiri ai luptei cu corupţia. Roberto Ababei, adjunct la şefia Poliţiei Capitalei, a fost prins cu mita-n gură de procurorii Direcţiei anticorupţie. Mita, treisprezece mii de euro, e o sumă frumuşică, dar de ce oare o fi cerut şi produse alimentare, cum scrie în actele procuraturii? O fi şi el asistat social. E drept, Roberto Ababei primea mai puţini bani pe lună decât pensionarul Bălăşoiu, dar avea coşul zilnic asigurat. Aduna vreo şase salarii medii pe economie, plus sute de mii de lei de prin bănci că, la atâta mită şi corupţie, era considerat un debitor serios, solvabil.
Dacă ne uităm pe statistici, poliţistul Ababei este o regulă, nu o excepţie. Sute de poliţişti, procurori sau magistraţi se luptă cu pârnăiaşii de rând pentru un pat mai bun prin penitenciare. E o strategie naţională să pui lupii paznici la stână, poate pentru a justifica sacrificiile noastre mioritice. E, deopotrivă, o maimuţăreală a mecanismelor meritocraţiei care ar trebui să funcţioneze într-o piaţă liberă şi în democraţie. Aşa ajung găinarii la şefia Camerei de Comerţ, autişti la marginea legii şi a bunului simţ pe postul de Avocat al poporului, delincvenţi în fruntea Poliţiei sau mari combinatori şi şefi de mafie la Direcţia de crimă organizată. Chiar şi politicienii, pregătiţi mereu cu câte un discurs sforăitor despre anticorupţie şi onoare, sunt gata să ia cu asalt principiile democraţiei, dacă li se pare că supravieţuirea lor este periclitată. Deşi a cunoscut sistemul penitenciar din interior şi e în continuare în urmărire judiciară, Elena Udrea continuă să le înfrumuseţeze viaţa colegilor parlamentari. Ar trebui să-i mulţumim c-o face pe leafa aceea de mizerie care nu le ajunge divelor ca ea „nici pentru un coafor.” Şi pe ea o preocupă reforma penitenciarelor, mai ales de când a aflat că le inspiră procurorilor, ca o muză ce e, noi şi noi dosare.
Dar şi Traian Băsescu, cel care o lăuda pentru absorbţia fondurilor, a declanşat războiul împotriva sistemului juridic, mai precis împotriva Procuraturii, despre care spune că a devenit un instrument de luptă politică. Traian Băsescu nu mai vrea să fie un pensionar fericit. Şi-a trimis nepoţii la părinţi, şi-a tras şapca pe ochi şi cizmele în picioare, gata să reia hârjoana prin smârcurile politicii. Spune că a revenit pentru că tot ce a construit în ultimii zece ani e în pericol. E ciudat că pune el însuşi tunurile pe justiţie, instituţie pe care susţinea că a forţat-o să iasă de sub controlul politic. A tot forţat-o până a lăsat-o infirmă, spun adversarii lui. Chiar şi-aşa, n-o lasă să-şi revină şi a transformat-o în ţinta sa predilectă, alături de preşedintele Iohannis şi orfanii din PDL. Însă singura construcţie în pericol este piramida nevoilor de familie formată din prietenii, rudele şi apropiaţii lui care aglomerează culoarele Direcţiei anticorupţie. El însuşi este vânat în mai multe dosare, unele de-a dreptul caraghioase cum ar fi cel în care i se cere condamnarea că nu şi-ar fi respectat promisiunea de a demisiona în cazul suspendării. Altele, în schimb, sunt mai importante măcar pentru că demonstrează, odată în plus, că lupii nu ajung de capul lor paznici la oi, ci în haită de partid şi de stat.
Desigur, a spune că Traian Băsescu a revenit este o figură de stil. Cu ajutorul paradoxal al adversarilor săi care nu-l uită şi nici nu-l iartă, el nu a fost nicio clipă absent. Chiar dacă bântuind ca propria sa fantomă prin subsolurile presei şi ale politicii, a fost cu mult mai prezent decât actualul preşedinte. Unii nici nu şi-au dat seama de substituţie. Traian Băsescu însuşi muşcă din zăbrele să iasă mai repede din cuşcă ca pe vremea când era suspendat. Crede că plecarea sa de la Cotroceni a fost o lovitură de stat şi tocmai de aceea îl consideră pe Klaus Iohannis un uzurpator care întinează mandatele prezidenţiale. Unii îi scuză turbarea spunând că Traian Băsescu se pregăteşte să mai candideze odată la Primăria generală, mai ales că PSD încă jeleşte încarcerarea lui Sorin Oprescu şi nu mai are niciun as în mânecă, ci doar la penitenciar, iar PNL susţine un candidat cu o voce politică încă în schimbare şi cu o declaraţie de avere plină de bani cenuşii pentru zile negre.
Dar teama lui Traian Băsescu de justiţie este ridicolă. Abia că ar intra în clubul select al delincvenţilor politici. Nici nu ar fi singurul lider cu dosar penal. Liviu Dragnea este mai avansat pe scara evoluţiei animalelor politice: el a fost condamnat un an cu suspendare şi, peste o lună, când se judecă recursul, ar putea fi condamnat cu executare. Dacă Traian Băsescu se ţinea de cuvânt acum trei ani şi-şi dădea demisia când a fost suspendat, Liviu Dragnea nu ar mai fi avut azi probleme. Acum însă e hăituit de scheletele din dulap pe care le-a scos cu forţa la vot. Cu aerul unui bolnav care ignoră semnele inevitabilului, Liviu Dragnea îşi trăieşte viaţa la maxim. Specialist în arta spectacolului politic şi în potemkiniade, Liviu Dragnea a organizat alegeri interne la nivel naţional unde activul şi pasivul de partid au votat un singur candidat, pe el însuşi. O capodoperă de demagogie. Contracandidaţii săi au renunţat din senin, deşi cel puţin unul dintre ei, Robert Negoiţă, promite să devină chiar mai penal decât şeful său de partid din pricina viiturii de dosare care-l ajunge din urmă. Nu-i nimic, poate va reuşi la congresul următor, căci până atunci ar putea deveni campionul al partidului la absorbţia de dosare penale, devansându-şi şefii.
Nu se ştie cui i-a folosit caricatura asta de scrutin. Unii spun că a fost modul de a testa dacă mai funcţionează mecanismele de furt electoral din teritoriu. Alţii că, la sfatul lui Ion Iliescu, conducerea partidului ar fi sondat bazinul electoral care pare secat şi golit de peşte şi, mai ales, de icre. În fine, mai sunt unii care cred că Liviu Dragnea a fost sprijinit de duşmani să ajungă şef pentru a echilibra competiţiile electorale de anul viitor. Dacă procesul îi va fi nefavorabil, PSD îşi va pierde busola şi va intra în vrie preelectorală. Vlăguit de hemoragia de cadre, s-ar putea ca PSD să nu mai aibă cu ce-şi umple listele astfel că Victor Ponta nu se va mai putea ţine de promisiunea că PSD va continua să guverneze şi după 2016. Oricum soarta lui Ponta pare pecetluită după pierderea şefiei partidului. I s-a şubrezit şi fotoliul de premier şi nu mai are posibilitatea de negociere politică. Depinde de Liviu Dragnea, fosta sa coadă de topor care-i tot cade peste picioare. Cu siguranţă trebuie să se adăpostească în camera de panică pentru că riscă să fie mâncat de lupii cei răi care păzesc labirintul Palatului Victoria. Succesiunea de penali din vârful PSD, partid care a dat ţării cei mai mulţi politicieni bogaţi şi corupţi, ne facem să înţelegem de ce merită un fost şef de închisoare cea mai mare pensie din ţară. Şi de ce tratează politicienii ţara ca pe un imens penitenciar unde contribuabilii sunt condamnaţi la muncă silnică în folosul comunităţii de afaceri a oligarhiei de partid şi de stat. Cum să nu majorezi lefurile sau pensiile haitei de lupi care a transformat penitenciarul numit România într-o afacere de familie atât de profitabilă?
