Îngrijitorii de animale din India au observat un fenomen foarte curios: odată priponit, fie şi cu un ţăruş de lemn de grosimea unui creion, puiul de elefant va rămâne locului, fără baremi să încerce a se smulge din prinsoare! Gestul în sine – priponitul! – îl „leagă” de pământ, mai abitir decât lanţurile de la picioare (nici o grijă, le va purta când va creşte mai mare). E suficient însă să smulgă o singură dată priponul, fie şi din întâmplare, pentru ca apoi nimic să nu-i mai poată sta împotrivă, elefantul devenind conştient de forţa sa – o forţă a naturii, nu-i aşa?! – exact în clipa în care „se rupe” de constrângerea formală a gestului uman.
Suntem un popor „mioritic”, iar animalul nostru totemic se numeşte… turma! Mânată când de-un baci, când de altul – şi unul, şi altul în egală măsură de străini (chit că de acelaşi sânge, unii)! –, a parcurs iată mai mult de jumătate de soroc (în ruseşte, сорок înseamnă chiar 40), din cei patruzeci de ani ce trebuie traversaţi prin Pustie înainte de a ajunge în Pământul Făgăduinţei, şi tot nu s-a eliberat de „sentimentul ţarcului”. (Ţarcul – echivalent al priponului pentru puiul de elefant, doar că împrejmuindu-l de jur împrejur.) Bine observa cineva: până de curând, mereu am fost scoşi la Mari (şi mai mici) Adunări Naţionale de către conducătorii noştri, de la proclamarea independenţei, în 1991, la mitingul de aderarea la Uniunea Europeană, din 2014 – întrebarea este dacă protestele platformei DA declanşate în primăvara aceasta vin de data aceasta „de jos în sus” (sigur, nu se poate fără o structură organizatorică ce presupune, orice s-ar zice, şi o „verticală” a puterii) sau sunt, iarăşi, instrumentalizate de anumite forţe, prin canalizarea mâniei legitime a unui popor înşelat în aşteptările lui într-o albie anume?! Cum s-a ajuns de la lozinca-promisiune „Moldova fără sărăcie” la revendicarea „Moldova fără oligarhi”, în doar câţiva ani de guvernare „democratică” & „pro-europeană”, iată ce-ar trebui să-i preocupe şi pe cei care ştiu (căci l-au pus în practică, în tot acest timp) răspunsul, şi pe cei care le cer socoteala.
Senzaţia mea – n-aş vrea să greşesc, de unde am tot votat cu forţe ce mi-au promis soarele & stelele de pe cerul european! – este că, de curând, lumea noastră a început să conştientizeze că reprezintă o forţă, nu neapărat o forţă a naturii ca elefantul, totuşi una suficient de importantă ca să se smulgă din tot felul de „pripoane” (în formă de stejari seculari, tufe de trandafiri, stele în cinci colţuri, seceri şi ciocane etc., etc.), fapt ce poate marca o turnantă în edificarea conştiinţei de sine. De data aceasta, în nume propriu.