Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.
Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.
***
„Casa bunicilor avea două odăi și o tindă. Pe partea dreaptă erau bucătăria și câteva paturi din lemn; pe partea stângă, după obiceiul acelor timpuri, era Casa Mare unde dormeau toți copiii.
Moldova Mea: povestea de familie a romului Marin Alla
În 1944, din curtea acelei case, bunicul Petru Câmpanu și bunica Ana Alla, împreună cu 15 feciori, fiice și rude, au fost duși la Bug – un lagăr de concentrare al romilor, aflat în regiunea Cuciurgan, actualmente Odesa.
Jandarmii regimului Antonescu au venit dis-de-dimineață și le-au spus să-și strângă lucrurile. Imediat după ce militarii înarmați au intrat în casă, bunica a început să plângă. Simțea că vor fi bătuți, deportați, omorâți.
Din satul Ursari, au fost duse la Bug circa 30 de familii înstărite de romi, inclusiv familia mea. Alături de meșteșugari și intelectuali, au fost ridicați și oameni săraci, și delincvenți. Acest lucru i-a părut suspect bunicului: „Cred că e vreo neînțelegere la mijloc…». Mai târziu bunicul Petru a aflat că jandarmii urmau ordinul mareșalului Antonescu de a nimici romii. Scăpaseră nu demult din sclavie și acum erau pe calea pieirii din nou.
La gara din Chișinău, romii, alături de evreii din Basarabia și România, au fost urcați în trenul care urma să-i ducă la Bug, în lagărul de peste Nistru. Tatăl meu, Mihai, avea atunci zece ani. «De ce stăm toți grămadă? Suntem foarte mulți... De ce ne-am luat din casa noastră?», îl dojenea pe bunicul. «Acum e război. Trebuie să plecăm ca să nu ne bombardeze fasciștii. Vom avea o casă nouă, mai bună», spunea bunicul Petru. Toți îi amăgeau pe copii cu diverse minciuni.
Din surse istorice, am aflat că au mers cu trenul aproape zece zile, însă tatălui meu de zece ani i s-a părut că au mers un an.
«Casa nouă» s-a dovedit a fi un grajd pentru vite. Erau niște barăci de lemn cu trei rânduri de paturi, tot de lemn. Bunicul povestea că erau vremuri tragice. Doi dintre frații lui au murit în chinuri groaznice din cauza frigului. Încălțămintea era un obiect de mare lux. Dacă vedeai cizme pe un mort – le luai și le încălțai, nu stăteai pe gânduri.
Bunicul Petru a fost un om foarte respectat în satul natal, era deștept de la natură. Mai ales, era un meșter iscusit. Putea face potcoave, repara căruțe, confecționa unelte agricole. Jandarmii veneau la el în mijlocul nopții și-i spuneau: «Petru, mâine va veni un superior, care vrea să-i facem o bardă, că merge în vizită la un general».
Reputația de om inteligent și muncitor l-a ajutat să-și facă prieteni și printre militari. Asta, de fapt, i-a salvat viața. Știrea că armata sovietică a intrat în Germania i-a adus-o un ofițer: «Petru, e posibil să fiți împușcați la noapte sau tranportați cu trenul în altă parte». Bunicul a înțeles că trebuie să-și scape familia de la moarte cu orice preț.
A răscumpărat libertatea copiilor cu kilograme de aur și argint pe care l-a ascuns Dumnezeu știe cum, dar tot nu și-a adus toți fiii de la Bug. A lăsat de cealaltă parte a Nistrului cinci copii și zeci de rude. Bunicii mei nu și-au iertat asta niciodată. Au murit cu sufletul neîmpăcat.
Bunicul Petru practic nu vorbea despre ziua în care au ajuns la Bug. În limba romani, îi spunea trash kali, adică «ziua neagră, frica neagră».
Când vorbim de Holocaust, ne amintim doar de Holocaustul evreilor. Regimul lui Hitler a vrut însă exterminarea evreilor și a romilor. Nu se vorbește despre Holocaustul romilor din simplul motiv că romii au fost analfabeți timp îndelungat. Romii pur și simplu nu și-au putut scrie propria istorie.*
Romii nu sunt străini pe teritoriul Moldovei. N-am cucerit acest teritoriu, dar nici n-am fost aduși cu forța. Neam de neamul nostru am fost robi, am fost marfă de vânzare, am fost puși la munci silnice, dar am rămas să locuim aici. Moldova pentru noi e țara-mamă. Câte regimuri n-ar veni și nu ne-ar duce de aici cu forța, oricum ne vom întoarce. Același lucru l-au făcut bunicii mei când s-au întors în Moldova. Au venit acasă.”
[*Nota red.: pentru o istorie a persecuțiilor suferite de romi în perioada regimului antonescian vezi: Radu Ioanid: The Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime, 1940 – 1944, Chicago 2000; Michelle Kelso: Roma Deportationen von Rumänien nach Transnistrien (1942-1944), in: Centre de Recherches Tsiganes (Hg.): Sinti und Roma unter dem Nazi-Regime. Bd.2. Die Verfolgung im besetzten Europa, Berlin 2002, S.101-138; Viorel Achim (Ed.): Documente privind deportarea tiganilor in Transnistria, Bucharest 2004; Delia Grigore: Rromano samudaripen : Roma deportation to Transnistria : a survival lesson beyond tragedy, in: „Elie Wiesel” National Institute for the Study of the Holocaust in Romania (Ed.): Holocaust memory and antisemitism in Central and Eastern Europe: comparative issues: international conference, Bucharest 2007.]
