Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.
Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.
***
„Iubesc să coc plăcinte. Îmi place să le fac grase, cu jumări, prăjite în untură de porc. Soacră-mea mi-a spus odată: «Atâta timp stai în picioare pentru câteva plăcințele!». Ce să le fac dacă-s bune!
Părinții mei sunt din Coreea de Nord. În anii ‘30, bunica Elena Țoi împreună cu rudele și copiii a fugit în Uniunea Sovietică de războiul dintre Coreea de Nord și cea de Sud. Alături de alte câteva sute de mii de refugiați, familia mea s-a stabilit în regiunea Kîzîlorda din Kazahstan, fiindcă e o țară cu climă caldă și e pe aceeași paralelă cu Coreea.
Toți membrii familiei și-au schimbat prenumele când au ajuns în URSS. Cele coreene erau prea complicate și am vrut să ne integrăm. Când bunica Elena auzea la radio cum americanii îi vorbeau de rău pe sovietici, zicea : «Mincinoșii dracului!». Bunica era convinsă că Uniunea Sovietică le-a salvat viețile. O țară care dă adăpost oamenilor nu poate să vrea război. Chiar dacă nu era adevărat, așa i se părea ei.
Moldova Mea: povestea de familie a Lidiei Tănăsescu cu origini în Coreea de Nord
Bunica n-a povestit niciodată despre viața din Coreea de Nord. N-a vrut să-și amintească de grozăvia refugiului, când au fugit de război, în miezul nopții, cu zeci de rude și o droaie de copiii. Mulți oameni au murit pe drum. Nu a uitat însă niciodată de casă. Plângea de fiecare dată când vedea dansuri coreene și auzea melodii tradiționale.
Am simțit lipsa tatălui de când mă țin minte. Părinții s-au despărțit chiar înainte să mă nasc, tatăl nici nu știa că urma să apar pe lume. A aflat când era deja prea târziu să schimbe ceva.
L-am văzut o singură dată. Eram în clasa I. A venit să mă vadă la școală. Țin minte momentul când a intrat în clasă – nu-l cunoșteam, nu știam că mi-e tată, dar când m-a privit, parcă am simțit o împunsătură în inimă.
Am aflat cine este doar când am ajuns acasă. A venit să discute cu mama, dar ea a refuzat să-l asculte. Nici eu n-am vrut să vorbesc cu el, am tăcut tot timpul cât a stat la noi. După asta, nu l-am mai văzut niciodată. Când aveam 12 ani, am primit de la tata o scrisoare. Și-a cerut iertare că nu mi-a fost alături toți acești ani. Am continuat corespondența câțiva ani.
Am ajuns în Moldova datorită soțului Gheorghe. În anii ’70, a fost repartizat la muncă în satul Nikolaievka din Orhei.
Mama nu vroia să mă mut în Moldova. Credea că moldovenii sunt țigani. Primăvara, în Kazahstan veneau șatre de țigani care făceau sape și obiecte din fier. Când îi întrebam de unde sunt, spuneau că sunt din Basarabia.
Părerea mea despre moldoveni s-a schimbat când ne-am mutat în satul Sirota. Oamenii m-au primit foarte bine, colegii de la muncă mi-au devenit prieteni, iar cu elevii de la școala în care predam limba franceză făceam serate și mergeam în excursii. Dacă vrei să înțelegi un om, trebuie să-i vorbești limba. Asta am înțeles atunci. Trebuie să știi limba țării în care trăiești.
Mă consider moldoveancă. Fiul meu vorbește româna perfect. Am insistat pe acest lucru în educația lui. Cu soțul vorbesc rusă, dar îl dojenesc în română. Îmi pare că sună mai bine! Totuși, când scap un oftat din adâncul inimii, e în limba coreeană. Nu-l pot exprima în cuvinte, nici măcar nu mai țin minte limba, dar simt că e în coreeană.”
