Acum cîteva săptămîni, un club din Bucureşti a ars cu sute de oameni cu tot în timpul unuii concert rock. De atunci, mulţi români se scoală în fiecare dimineaţă cu un gînd negru: cîţi dintre tinerii arşi or mai fi murit în faţa medicilor neputincioşi?
Sigur, s-a vorbit mult de răspundere şi răspunderea e largă dar ţinteşte spre administratori şi politicieni. Sigur, s-a vorbit mult de înţelesul acestei orori, dar aici lucrurile se complică într-un fel nefericit. În mod normal, primul şi al doilea gînd şi toate gîndurile rămîn în preajma zecilor de tineri distruşi de o moarte oribilă.
Alte voci au rostit, însă, alte gînduri. Înalte feţe bisericeşti au găsit cu cale să se despartă de sufletul tinerilor ucişi în care n-au reuşit să vadă decît o mulţime de satanişti adunaţi într-un club de pierzanie prin muzica rock atît de plăcută Necuratului. Păcat. De la oricine ar veni, asemenea gînduri abandonează umanitatea tinerilor ucişi şi credinţa care e una pentru toţi. Şi pentru cei plăcuţi şi pentru cei neplăcuţi sfintelor tradiţii.
În fond a fi conservator sau a ţine la datini trebuie să fie o calitate sufletească deschisă, nu un blocaj.
