Mulţi zic că de-a lungul anilor în Chişinău nu s-a schimbat nimic, că oraşul vegetează şi are aceeaşi imagine. Ei bine, nu e chiar aşa. Bunăoară, au apărut nişte castele faraonice. Iar mie mi se pare că cel mai evident semn al schimbării sînt ambuteiajele. De la o vreme stau multă vreme în ambuteiaje atunci cînd călătoresc cu troleul.
De pildă, în dimineaţa zilei de luni eram într-un troleibuz, lîngă strada Ciuflea, care a stat o jumătate de oră în ambuteiaj. În jur sute de maşini încremeniseră, se opriseră din goană. Şi am avut timp să mă gîndesc pe îndelete la viaţa mea, la timpul care ne erodează implacabil, la viaţă şi la moarte, la familia mea. De obicei, nu prea am timp să reflectez la aşa ceva. Toată ziulica sînt în mişcare, mereu trebuie să faci ceva, să scrii, să cumperi, să repari. În ambuteiaj însă am avut ocazia să mă gîndesc la lucrurile importante. La aceste lucruri nu am timp să mă gîndesc nici la serviciu, nici în sînul familiei. Aşa că am stat frumuşel în troleul încremenit şi am meditat la existenţa mea umilă. Ce frumos a fost! Îi mulţumesc pentru asta ambuteiajului! El m-a oprit din goana zilnică!
Aşa că de la o vreme ambuteiajele astea nu mă mai sperie ca la început. Ele sînt un soi de respiro pentru mine, o deviere de la ritmul alert al cotidianului. Urci într-un troleu care merge pe viaduct şi aştepţi cu nerăbdare minutele bune rezervate reflecţiei! Şi ele vin implacabil!
Am remarcat că o sumedenie de şoferi crapă de ciudă cînd încremenesc în ambuteiaje. Eu, dimpotrivă, le aştept acum ca pe o mană cerească! Îi rog pe moldoveni să mai cumpere maşini ca ambuteiajele să fie şi mai lungi şi să avem mai mult timp pentru reflecţie serioasă!
