Se întîmplă lucruri ciudate. Şi mai ciudat e că toate se întîmplă deodată: migraţie, terorism, criză economică. De ce sînt neobișnuite ciudate aceste desăşurări?
Pentru că sînt fenomene de masă, adică evenimente care pun în mişcare sau vătămează grupuri enorme. Brusc, epoca prelungită a crizelor locale care agitau un stat sau o zonă restrînsă a dispărut şi a fost înlocuită de tulburări care leagă ţări şi lovesc de-a valma în cei de foarte aproape şi cei de foarte departe. Schimbarea a luat Occidentul şi, în special, Europa pe nepregătite. Ani şi decenii în şir tot ce s-a întîmplat grav a rămas o evoluţie locală şi, în consecinţă, instituţiile lumii occidentale au fost construite sau au fost reduse la dimensiunile potrivite pentru face faţă acestui tip de evenimente. Rînd pe rînd, sub presiunea normalității prelungite și a crizelor restrînse, statele occidentale și-au micșorat armatele și le-au lăsat fără fonduri, au redus forţele de poliţie și le-au pregătit, mai curînd, să lucreze ca sistem de asistenţă socială și au limitat serviciile de informaţii sau le-au îngrădit cu cu o bogată legislaţie de protecţie.
În tot acest timp, tendinţa inversă a transformat subvenţiile şi aria de drepturi sociale în principala cheltuială şi preocupare a statului. Sistemele de asistenţă au devenit cel mai mare consumator de buget, iar pretenţiile societăţii au devenit practic nelimitate. Cetățenii statelor occidentale s-au obișnuit cu ideea că au dreptul la nenunărate servicii prestate de stat și că pot dicta eliminarea oricărei forme de supraveghere și control. Europa a ajuns destul de repede în situaţia de a împinge într-un colţ minuscul structurile de stat. Această direcţie a funcţionat cu succes şi a convins guvernele că soluţia e bună. Mai serios, absenţa evenimentelor grave de dimensiuni supranţionale şi-a intoxicat promotorii. O confuzie masivă a generat un tipar de gîndire după care însăși lipsa evenimentelor grave la nivel de masă e dovada că sistemul adoptat e bun.
Cînd șocuri masive, ca terorismul şi migraţia, au izbit simultan a apărut deruta. Mai întîi, pentru că acest gen de evenimente părea dispărut, iar reapariţia lui a fost înregistrată ca o ciudăţenie. Apoi, pentru că sistemul a căzut rapid, de la frontiere la capacitatea de răspuns în forţă, Europa şi-a piedut în doar cîteva săptămîni încrederea în aranjamentele care asigurau circulaţia liberă. Suedia, Austria, Germania, Franţa au reintrodus, într-un fel sau altul, controalele de frontieră. Inimaginabilul a devenit foarte repede imaginabil: cele mai occidentale state ale Occidentului s-au lepădat de cele mai prețuite libertăţi ca de un cadou cu care nu mai ştiu ce să facă. La Paris şi, mai ales, la Bruxelles, atentatele teroriste din 13 noiembrie au fost urmate de o avalanşă de răspunsuri în forţă care au eliminat terorişti fără să-le poată preveni crimele şi, în cazul Belgiei, au dat impresia unei operaţii de imagine menită să asigure publicul larg că încă există structuri de forță. Peste tot şi peste toate a planat, însă, impresia că Europa e structural în contratimp cu noul tip de frămîntări. În fond, acţiunile a mai puţin de 20 de oameni au tulburat vieţile a 500 de milioane de europeni. Uluitor, nu? Cum s-a ajuns aici?