Olivier Roy, profesor la Institutul universitar european de la Florența, politolog și specialist în Islam, a publicat zilele acestea un articol reluat în mai multe publicații ale presei europeene și distribuit de compania Mediapart, intitulat „Jihadismul este o revoltă de generație și nihilistă”. Întrebarea căreia încearcă să-i răspundă expertul francez este „împotriva cui sau împotriva a ce” a declarat Franța război după atentatelor teroriste de la Paris.
Profesorul Roy pune în evidență că „Daesh [Statul Islamic] nu trimite sirieni să comită atentate în Franța pentru a o descuraja guvernul francez să îl mai bombaredeze. Statul Islamic pescuiește într-un rezervor de tineri francezi radicalizați care, orice s-ar întîmpla în Orientul Mijlociu, au intrat deja în disidență și sînt în căutarea unei cauze, a unei mărci, a unei istorii mari pentru a-și pune semnătura sîngeroasă a recoltei lor personale.”
După opinia expertului, „Strivirea Daesh-ului nu va produce nici o schimbare la această revoltă” fiindcă atașamentul acestor tineri este de natură „oportunistă”. În trecut ei acest gen de tineri răzvrătiți s-au atașat la Al Qaida, la GIA algerian, sau au practicat un „jihad individual” ce i-a purtat din Bosnia în Afganistan, trecînd prin Cecenia. „Mîine – opinează Oliver Roy – ei se vor bate sub un alt stindard, exceptînd cazul în care rîndurile lor nu se vor goli, urmare a morții lor în acțiune, a îmbătrînirii sau a deziluziilor, așa cum s-a petrecut în anii 1970 cu mișcarea de ultra-stîngistă.”
Pentru expertul francez, „din 1996 sîntem confruntați cu un fenomen foarte stabil: radicalizarea a două categorii de tineri francezi, a celor musulmani «de a doua generație» și a convertiților «de origine». Problema esențială pentru Franța nu este, prin urmare, califatul din deșertul sirian, care, mai curînd sau mai tîrziu, se va evapora, asemenea unui vechi miraj devenit coșmar, problema este revolta acestor tineri [francezi]. Iar chestiunea reală este de a ști ce reprezintă acești tineri, dacă sînt avangarda unui război viitor sau, din contră, ratații unei bolboroseli a Istoriei.”
În ton cu alți analiști, Olivier Roy constată că la ora actuală evenimentele sînt citite în două lecturi ce domină dezbaterile televizate și opiniile din ziare. Una ar fi o „explicație multiculturală”, cealaltă „de tip lumea a treia”. Prima insistă pe „războiul civilizațiilor” spunînd că „revolta tinerilor musulmani demonstrează pînă la ce punct Islamul este incapabil de a se integra, cel puțin pînă cînd chemarea la jihad nu va fi ștearsă din Coran.” A doua explicație insistă pe „suferințele post-coloniale, pe identificarea tinerilor cu cauza palestiniană, pe respingerea intervențiilor occidentale în Orientul Mijlociu, și excluderea [acestor tineri] dintr-o societate franceză rasistă și islamofobă…”
„Dar – pune punctul pe „i” expertul – ambele explicații se lovesc de aceeași problemă: dacă radicalizarea are într-adevăr cauze structurale, atunci de ce ea atinge doar o categorie minimă și foarte circumscrisă a celor ce se pot numi musulmani în Franța ? Cîteva mii doar din mai multe milioane.”
„Aproape toți jihadiștii francezi – constată Olivier Roy – țin de două categorii foarte precise: ei sînt fie de «de a doua generație», născuți sau veniți copii în Franța, fie convertiți. […] Ceea ce vrea să spună că între
„Nu este vorba de o radicalizare a Islamului, ci de o islamizare a radicalității”...
cei radicali nu există «prima generație» (nici la cei imigrați recenți), nici, mai ales, cea «de a treia generație». Or, o a treia generație există, cum este cazul cu marocanii imigrați în anii 1970, deveniți între timp bunici, și ai căror nepoți nu se găsesc printre teroriști.” Comunitatea islamică nu ar avea decît „o existență virtuală” – spune Roy, după cum nu ar exista o „revoltă a Islamului” sau a „musulmanilor” în general. În esență: „Nu este vorba de o radicalizare a Islamului, ci de o islamizare a radicalității”. […] „Este vorba întîi de o revoltă de generație” în care răzvrătiții se rup „de ce reprezintă părinții lor în termeni de cultură și religie.”
Cei «de a doua generație» nu aderă niciodată la Islamul părinților lor, nu reprezintă niciodată o tradiție ce s-ar revolta împotriva occidentalizării. Ei sînt occidentalizați, vorbesc mai bine franceza decît părinții lor…, au băut alcool, au fumat droguri, au curtat fetele în cluburile de noapte. O mare parte a lor au făcut un sejour în închisoare. Iar apoi, într-o bună dimineață, s-au (re)convertit, alegînd Islamul salafist, adică un Islam care respinge conceptul de cultură, un Islam al normei care le permite să se reconstruiască singuri, fiindcă ei nu vor nici cultura părinților lor, nici pe cea occidentală, devenind simboluri ale urii de sine.”
Olivier Roy afirmă că „Cheia revoltei este înainte de toate absența transmiterii unei religii inserate în mod cultural. […] Dacă în sînul mișcărilor radicale se găsesc cu mult mai puțini turci decît magrebini, motivul îl constituie faptul că pentru turci, tranziția a putut fi asigurată, deoarece statul turc și-a asumat-o, trimițînd institutori și imami […], fapt ce permite să fie evitată adeziunea lor la salafism și la violență.”
În cazul celor celor radicalizați, desprinși de orice cultură, „violența la care aderă este o violență modernă; ei omoară asemenea ucigașilor în masă din America sau ca Breivik în Norvegia, cu răceală și calm. Nihilismul și orgoliul se întrepătrund aici profund. Iar individualismul lor dement se regăsește și în izolarea lor în raport cu comunitățile musulmane. […] Radicalizarea se face în jurul imaginarului unor eroi, a violenței și a morții, nu a șariei sau a utopiei. În Siria ei nu fac decît război: nici unul nu se integrează sau se interesează de societatea civilă. Își alocă sclave sexuale sau recrutează femei tinere pe Internet pentru a face din ele soții ale viitorilor martiri, demonstrînd că nu au nici un fel de intregrare în societățile musulmane, pe care pretind că le-ar apăra.”
Concluzia expertului francez este limpede: „teroriștii nu sînt expresia unei radicalizări a populației musulmane, ci reflectă o revoltă de generație care atinge o categorie precisă de tineri. De ce Islam? Pentru «a doua generație» este evident: ei își asumă o identitate ce ar fi fost abandonată de părinții lor, ei sînt «mai musulmani decît musulmanii” și, în special, decît părinții lor. […] În ce îi privește pe convertiți, ei aleg Islamul fiindcă pe piața revoltei radicale nu există altceva la ora actuală. A intra în rîndurile Statului Islamic este egal cu certitudinea de a putea teroriza.”
