„Sîntem atît de slabi la minte, atît de ușor ne lăsăm convinși de raționamente scălîmbe! Atît de simplu ne ascundem îndoielile sub argumentul necesității! Iar cînd se ajunge la supraviețuirea fizică, cine poate fi condamnat? Cine poate fi obligat să fie erou?” Am citat una din multe reflecții ale celei ce a fost Annie Bentoiu, stinsă din viață zilele trecute, o personalitate a vieții intelectuale românești, unul din cei mai umani martori și gînditori ai secolului al XX-lea și ai perioadei de regim comunist.
În memoriile ei, exemplare atît din punct de vedere istoric, cît și ca atitudine etică – intitulate „Timpul ce ni s-a dat” – Annie Bentoiu a pus în discuție adesea ceea ce a numit „dilema care a sfîșiat viața tuturor celor care [sub regim comunist] au îndeplinit… o funcție cît de cît importantă în plan politic: docilitatea și cinismul obligatorii, dacă vreau să supraviețuiesc; eroismul obligatoriu, dacă vreau să-mi păstrez conștiința curată. Am expus această dilemă la persoana întîi – scria ea – pentru că ea n-a fost formulată în termeni atît de radicali decît în dialogul interior al fiecăruia.”
Conștiință integră și fără „patriotisme” de vitrină, Annie Bentoiu nota în volumul al doilea al memoriilor, apărut în 2009 la editura Humanitas, și că: „În cinismul care domnește peste mentalitatea actuală, această categorie de argumente poate stîrni zîmbete. Aproape nimănui nu-i mai pasă de ceea ce s-a întîmplat acum cincizeci de ani, și nimeni nu se întreabă ce va fi după moartea sa. Pe fețele cîtorva dintre tinerii care vor studia istoria (a cărei importanță pe plan mondial o întreagă propagandă se silește astăzi să o nege) se va așterne cu siguranță o cută de dezgust și de revoltă împotriva celor răspunzători de aceste prădăciuni sinucigașe. Dar mă întreb cîți o vor vedea?”
Întîmplarea a făcut ca, aproape concomitent, în Statele Unite să se stingă o altă voce a conștiinței și un alt actor de greutate în schimbările petrecute în 1989 în Germania răsăriteană, dirijorul Kurt Masur, născut în 1927. Puțini au observat și au reamintit importanța angajamentului său politic și integritatea sa. Printre cei „puțini” se distinge autorul unui necrolog publicat de britanicul „Telegraph”, care amintea pe bună dreptate că reputația dirijorului est-german s-a clădit în cei 26 de ani cît a condus celebra Orchestră Gewandhaus la Leipzig.
Fără să fi fost membru de partid, dar exercitînd o influență vizibilă asupra liderului est-german Erich Honecker, un dictator fără aplecări speciale pe plan muzical, Masur l-a convins să aprobe construirea, în 1981, a uneia din cele mai moderne săli de concert din Europa, Noua Sală Gewandhaus. În paranteză fie spus, ceva de neimaginat în România comunistă, unde și astăzi mai există voci ezitante, cînd vine vorba de a înlocui vetusta Sală de congrese zisă a Palatului.
Dincolo de anecdota istorică, Kurt Masur nu a ezitat în octombrie 1989, două zile după vizita în RDG a liderului sovietic Mihail Gorbaciov, în cursul imenselor proteste de stradă în care s-au angajat circa 70 de mii de locuitori ai Leipzigului, să ia poziție. După ce a cerut mulțimii să se disperseze, amintind represiunea protestelor similare ca amploare în Piața Tiananmen, la Beijing, în același an, Masur a acceptat să-i primească pe demonstranți în sala de concert. Discursul citit atunci în fața lor cerea, atît protestatarilor cît și forțelor de ordine guvernamentale, să dea dovadă de restrîngere. Ceea ce a urmat a fost prima dezbatere politică deschisă pe care a cunoscut-o Germania răsăriteană, iar pe fundalul ei, o săptămînă mai tîrziu Erich Honecker a fost forțat să demisioneze, după patru luni desfășurîndu-se primele alegeri libere.
Lui Kurt Masur, devenit un erou popular, i s-a propus ulterior să candideze la funcția de președinte al Germaniei reunificate, dar muzicianul s-a recuzat cu o replică încărcată de umor, citată și astăzi: „Sînt oare un dirijor atît de prost ca să trebuiască să mă fac un om politic?” Meritele i-au fost recunoscute în deceniul ’90, onorat cu Crucea Ordinului de Merit al Republicii Federale Germane în 1995 și cu distincția franceză de Comandor al Legiunii de Onoare în 1997, cînd președintele Mitterand spunea că nu va uita niciodată „viziunea și curajul interior al acestui democrat”. Masur, evocînd momentele trăite la 9 octombrie 1989 spunea cu modestie: „Am știut că dacă nu fac ceva în acea zi, o voi regreta pentru tot restul vieții mele”.
Ar fi trebuit să conducă Orchestra Gewandhaus pînă în 1998, dar a părăsit-o în 1996, dezamăgit de evoluțiile intervenite după reunificarea Germaniei. Avea să o spună răspicat: „Înainte de unificare [Gewandhaus] era o orchestră cu un soi de mîndrie, o mare familie. Apoi a devenit un grup de oameni de afaceri ce făceau muzică. Nu de asta am plecat, însă. Orașul Leipzig nu a mai fost conștient de tezaurele pe care le deținea. Nu există munți și lacuri, dar există Bach, Schumann, Brahms și Mendelssohn. Bucată după bucată se prăbușesc [și] nimănui nu îi pasă”…