„Amestec blestemat de vulpe și porc", așa îl numea furibundul procuror general al URSS, fostul menșevic, Andrei Ianuarievici Vîșinski, în martie 1938, pe Nikolai Ivanovici Buharin, aflat în banca acuzaților în cel de-al treilea și ultimul proces-spectacol (show-trial) de la Moscova. Între alte monstruoase acuzații, cea mai șocantă era presupusul complot organizat de Buharin în 1918 pentru arestarea lui Lenin. Buharin a acceptat până la un punct să coopereze cu torționarii săi, dar a refuzat categoric să admită că ar fi conspirat vreodată împotriva celui pe care îl venerase. Relația Lenin-Buharin a fost una de tip tată-fiu. Născut în 1870, Lenin nu a avut copii. Buharin era cu 18 ani mai tânăr. În autobiografia sa intitulată „A Life in Two Centuries", istoricul Bertram D. Wolfe, care în tinerețe l-a cunoscut bine pe Buharin, relatează un episod mai puțin cunoscut din 1921, revelator în privința afecțiunii pe care Lenin i-a purtat-o acestuia. Grav bolnav in acel moment, lui Buharin i-a fost refuzată viza pentru a pleca în Germania la tratament medical. Alarmat de starea sănătății lui Buharin, Lenin i-a scris personal ambasadorului sovietic din Germania, Nikolai Krestinski, cerându-i să-l abordeze personal pe cancelarul Louis Wirth cu următorul text: „Sunt un om în vârstă și nu am copii. Buharin este ca și fiul meu. Vă cer o favoare personală... să i se elibereze o viză lui Buharin pentru a avea șansa de a primi tratament în Germania.” Viza a fost acordată! Episodul este menționat de Stephen Cohen în a sa biografie magistrală a lui Buharin. Poate că merită amintit ce scria ilustrul istoric al bolșevismului care a fost Leonard Schapiro: „Relația personală a lui Lenin cu Buharin era un straniu amalgam de iritare, gratitudine și - ceva rar la Lenin - afecțiune autentică." Gratitudinea provenea din prețuirea lui Lenin pentru unele din lucrările teoretice ale lui Buharin, în primul rând Imperialismul și economia mondială, prefațată de Vladimir Ilici însuși. Cartea lui Buharin a apărut cu două luni înaintea mini-tratatului lui Lenin, Imperialismul -- Stadiul cel mai înalt al capitalismului (1916).
Lenin nu avea obiceiul să recunoască public datoriile sale intelectuale, dar este cert că interpretarea lui Buharin a statului de tip Leviathan l-a influențat puternic atunci când a scris Statul și revoluția (1917), una din cărțile sale pe drept cuvânt descrisă adeseori drept semi-anarhistă. Așa stând lucrurile, într-o scrisoare către Alexandra Kollontai, Lenin mărturisea că a învățat mult de la Buharin, iar în 1917 i-a cerut Nadejdei Krupskaia să-i scrie lui Buharin: „V.I. mi-a cerut să vă spun că nu mai are niciun fel de divergență cu dumneavoastră în ceea ce privește chestiunea statului" (Wolfe, pp. 470-474)
Excepțional dotat intelectual, de o sensibilitate pe care unii au descris-o drept maladivă (el însuși s-a autodefinit ca neurastenic), printre cei mai cultivați membri ai elitei bolșevice, Buharin era pe drept cuvânt văzut ca un posibil urmaș al lui Lenin. „Scrisoarea către Congres” (de fapt Testamentul lui Lenin), fondatorul bolșevismului îl numește pe Buharin copilul favorit al întregului partid. În memoriile sale („Oameni, ani, viață"), Ilya Ehrenburg povestește despre șarmul irezistibil și umorul contagios al lui Nikolai Ivanovici. În anii '60, atunci când au apărut amintirile lui Ehrenburg, numele lui Buharin era încă interzis, drept care scriitorul a folosit prenumele și patronimicul.
O carte apărută în 2006 (editată de Alexander Vatlin și Larisa Malashenko) la Yale University Press se intitulează „Piggy Foxy and Sword of Revolution: Bolshevik Self-Portraits” și conține zeci de caricaturi făcute în anii '20 și la începutul anilor '30 de unii lideri bolșevici, inclusiv Nikolai Buharin. A fost, cum se spune în introducere, „umorul unei epoci fără umor” iar autorii acestor caricaturi, inclusiv Buharin, erau „the cartoonists from the Bolshevik Olympus”. Într-unul din aceste desene, Buharin s-a reprezentat pe sine ca Piggy Foxy: „Sunt puține trăsături porcine în imagine, dar multă viclenie vulpină: urechi și nas ascuțite, coadă stufoasă și așa mai departe. Nu vom ști poate niciodată ce l-a făcut pe Buharin să se deseneze astfel, dar în chip ironic portretul i-a prevestit soarta” (p. 14).
În prefața acestei cărți, Simon Sebag Montefiore captează esența relației tragi-comice dintre liderii bolșevici și sistemul pe care l-au instituit -- a fost un caz paradigmatic de alienare politică în care obiectul reificat a distrus subiectul care l-a inventat: „Istoria bolșevicilor pe parcursul brutalei turbulențe a lungii lor revoluții, de la luarea puterii în octombrie 1917, trecând prin războiul civil și colectivizare, și până la canibalismul ritual al Marii Terori, este pe cât de absurdă, pe atât de sumbră. Tragedia sa este făcută pentru satiră și totuși sfidează caricatura întrucât demența ei pare dincolo de umor. Așadar marea valoare a acestei remarcabile colecții de desene, caricaturi, schițe este că atât artiștii cât și subiecții erau magnați bolșevici. Nu numai majoritatea subiecților, dar și aceea a artiștilor au fost executați la ordinul lui Stalin în timpul Terorii. Caricaturile sunt adeseori scandalos de pervers-amuzante. Într-adevăr, această carte este profund rizibilă, dar râsul are un ecou în beciurile Lubiankăi și putem urmări prin aceste imagini presimțirea și tristețea iar apoi tragica baie de sânge. Sunt mult mai mult decât desene comice: sunt un tezaur pentru istoric și cred că pe viitor, istoricii lui Stalin și ai stalinismului vor trebui să utilizeze această carte" (p. VII) Este ceea ce am încercat să fac în acest eseu.
