Mai întâi ar trebui să vă spun cine este omul a cărui lume din jur, aşa cum o vede el şi o dimensionează, mi-a trezit curiozitatea jurnalistică, dar şi o uşoară invidie. Este un foarte cunoscut documentarist ucrainean care a fost invitat la Chişinău, de Comunitatea femeilor de etnie ucraineană din Moldova, să prezinte componenta poligrafică a proiectului său intitulat Scrisori trimise pe front.
Proiectul conţine un serial de spoturi video, le puteţi vedea pe internet, numite de autor nuvele, în care apar femei îmbrăcate în port naţional specific diverselor regiuni ale Ucrainei. Protagonistele acestor mici capodopere vizuale sunt soţii de militari ucraineni care luptă în regiunea de Est împotriva formaţiunilor secesioniste. Autorul spune că sunt răvaşe video, nu doar pentru bărbaţii din tranşeele din estul Ucrainei, ci pentru toţi ucrainenii care se solidarizează cu ei. Se solidarizează la modul practic, adică pun mână de la mână și adună bani ca să îi sprijine, pentru că soldații au nevoie de alimente, muniții, haine.
„Scrisori trimise pe front: Frumusețea e eternă, armamentul destructibil”
Aceste femei apar în posterele unui calendar pentru anul 2016 tipărit la Chişinău, ce urmează a fi distribuit de Comunitatea femeilor ucrainene din R. Moldova. Vor beneficia întâi de toate biblioteci publice, instituţii de învăţământ din localităţi cu populaţie preponderent ucraineană.
Din biografia musafirului nostru am aflat că a lucrat în televiziune, prin urmare, ar fi acceptat, îmi imaginam eu, întrebarea deloc politicoasă dacă nu cumva Ucraina ar dori să scape, în sfârșit, de eticheta de ţară încolţită de ruşi care nu are alte griji decât „îmbrăţişarea mortală a moskalilor”. La fel ca Republica Moldova, care până nu demult era cunoscută doar pentru trena însângerată a conflictului transnistrean. Apoi, pentru 7 aprilie 2009 și mai nou, iată, protestul nonstop împotriva unui guvern pretins pro-european.
Totuşi, am luat-o cumva mai pe ocolite şi m-am declarat surprins că procedează invers decât spune dictonul despre muzele care muţesc, atunci când bat tunurile, or, pe moldovenește: satul arde și baba se piaptănă. Și BINGO! se pare că am atins exact coarda sensibilă. Ivan se pare că asta urmăreşte – să sfideze tunurile, chiar dacă i se reproşează că piaptănă tocmai când arde Ucraina de Est. Căutarea rădăcinilor este, la părerea sa, elixirul rezistenţei şi solidarităţii de care are nevoie naţiunea ucraineană. Și nu doar.
Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este preţul pe care suntem siliţi să îl plătim pentru libertatea ce ne-a venit ca mana cerească, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, spune Ivan Kravcișin. Nota de plată a venit abia acum, este revelaţia care are costuri mari, de vieţi omeneşti, dar trebuie să le suportăm, nu avem de ales. Îl întreb dacă în condiţii de viaţă paşnică ar fi simţit vreodată nevoia de a-şi căuta rădăcinile, mai ales în portul național. Îmi răspunde, fără ezitare, dovadă că nu sunt primul care îl întreb despre asta.
„Am urmărit emoţii pe care nu ai cum să le vezi în zile paşnice. Sacrificiul a ajuns la cote inimaginabile în viaţa obişnuită. Asta m-a marcat. A devenit o afecţiune de care nu am de gând să mă tratez”.
Îmbrăcat în cămaşă cu broderie în culori aprinse, Ivan Kravcișin a venit la noi în redacţie împreună cu fiica Sofia, care seamănă mai curând cu o păpuşă de porţelan. Era împovărată la propriu de caţaveica stră-străbunicii, grea ca o manta soldăţească din primul război mondial, or cam pe atunci a şi fost cusut paltonaşul cochet. Celelalte piese vestimentare au fost scoase şi ele din sunducul bunicii, împreună cu salbele de mărgele şi de creiţari.
De ce anume portul naţional este terenul pe care îl explorează Ivan Kravcișin în căutarea rădăcinilor, și nu, să zicem, instrumentele muzicale sau uneltele agricole şi de menaj? Pentru că portul național are cea mai sigură continuitate şi itinerarul cel mai vechi, îmi spune regizorul, arătând spre păpuşa de porţelan din secolul XXI, îmbrăcată în haine din secolul XIX.
Madonele costumate în port ucrainean le puteţi vedea în nuvelele despre care vă spuneam la început. Şi ele mă scutesc de nevoia de a vorbi prea mult. Doar să vă mai spun unde le găsiţi: pe pagina de internet a Europei Libere, fireşte.
