Puțini scriitori moldoveni se bucură astăzi de o recunoaștere și o apreciere internațională de talie, asemenea romancierului Vladimir Lorcenkov, stabilit în prezent în Canada. După traducerea în limba franceză a romanului „1001 de chipuri de a părăsi Moldova”, nominalizat în 2014 pentru prestigiosul premiu Médicis Etranger, editura Mirobole i-a publicat spre sfîrșitul anului trecut o a doua carte, impresionantă atît prin mijloacele remarcabile literare ale autorului, cît și prin actualitatea ei imediată pentru lumea moldovenească.
Apărut în 2010 în limba și la o editură rusă, la Moscova, sub titlul Tabor uhodit, romanul lui Lorcenkov, tradus în franceză de Raphaëlle Pache, drept Camp de gitans (Lagăr de țigani) este o uimitoare frescă a lumii moldovene și, în același timp, o surprizătoare anticipare, umoristică și satirică, a crizei pe care o traversează în prezent societatea în Moldova.
Scris pe multiple registre, de la relatarea simplă livrescă, impregnată de un umor fantastic, la cea a limbii de lemn a lumii politice moldovene și occidentale, și pînă la limbajul cronicilor medievale, romanul înfățișează o Moldovă în haos, în care Chișinăul este invadat de hoarde de copii abandonați de cei plecați la muncă în străinătate, într-o anarhie politică avansată - în care Autonomia găgăuză se declară… Califat, iar „Eurolatria” ia formele cele mai absurde - o țară subminată total de corupție și manipulare politică, al cărei președinte interimar este Mihai Ghimpu, și în care se răspîndește credința într-o nouă sectă, a „Exodului”. O sectă condusă de eroul principal al romanului său anterior, Serafim Botezatu, în „Lagăr de țigani”, deținut în tabără de muncă pentru delicvenți de la Căsăuți, al cărei șef este un anume… Vlad Filat.
Secta predică credința că moldovenii ar fi noul popor ales, nou Israel, și care revendică din partea comunității internaționale, o nouă țară, situată pe malul Mării Mediterane. Lucrurile se complică atunci cînd la o sesiune a Adunării Generale ONU, un terorist moldovean îi ia ostateci pe principalii lideri ai lumii, pentru a impune revendicările noii secte…
Finalul romanului conține un fictiv și extrem de ironic „mesaj secret” adresat Serviciului de spionaj britanic, MI6, despre „erezia” moldovenească și rațiunile „triumfului exodiștilor”. „În stadiul acesta, sîntem în drept să ne întrebăm” - se scrie în raportul fictiv. Cum am putut noi, ceilalți Uniunea Europeană, să ignorăm aceste evenimente ale secolului al XXI-lea și să permitem cuiva să declanșeze sub ochii noștri războaie religioase? UE a fost victima rapoartelor înșelătoare ale autorităților moldovene, încăpățînate pînă în ultimul moment să nu recunoască ce se petrece în propria țară. Acești imbecili, în speranța lor de a intra într-o bună zi în UE - deși noi le-am repetat de un milion de ori că așa ceva este exclus - au înfrumusețat în toate felurile posibile situația nefericitei lor țări. În consecință, ei nu numai că ne-au înșelat, dar s-au orbit și pe ei înșiși.”
Intervievat de publicația americană World Literature Today, după traducerea romanului său „1001 de chipuri de a părăsi Moldova”, despre sursele sale de inspirație, Vladimir Lorcenkov îi amintea pe marii scriitori americani, de la Faulkner pînă la Salinger, adăugînd „sînt profund convins că în secolul al XIX-lea, centru lumii literare a fost în Rusia și că apoi, în secolul al XX-lea, s-a mutat în America de Nord. Altfel, există influența mediului înconjurător, Moldova însăși este suficient de absurdă - deși nu vreau să exagerez această absurditate - și furnizează o mulțime de material scriitorului”.
„Credeți-mă - spune Lorcenkov - nimic nu s-a schimbat din 1988, cînd a început aici anarhia. În Moldova, toți doresc un singur lucru - să plece - și nu numai în Italia, pe care am ales-o accidental. […] Localnicii sînt obsedați cu Europa și tot ce este european - pămîntul promis al Evului Mediu. Este religie, ceva irațional. Ei nu vor să facă nimic, nu vor să-și schimbe viața după standardele europene. Sînt doar sinceri convinși că Europa le va da o mulțime de bani. E asemenea [relației] dintre Moș Crăciun și copii, deși comparația cu religia este mai precisă. În continuarea romanului, în Tabor uhodit, am scris că religia a sosit în Moldova ca „Euro-cargou”. Este o analogie cu cultul cargoului. Aderenții lui cred în mod sincer că steagurile Uniunii Europene ce spînzură pretutindeni, pot vindeca bolile, pot aduce ploaia pe ogoare, și să amelioreze economia. Cu siguranță, voi fi întrebat mai tîrziu dacă există un gram de adevăr în acest grotesc. Dar e realitate, nu grotesc. Veniți în Moldova să vedeți. Pentru moldoveni este mai ușor să ascundă o crăpătură într-un zid cu steagul Uniunii Europene, decît să o repare….”
Întrebat de ce s-a hotărît să emigreze, Vladimir Lorcenkov răspundea: „Nu sînt numai personaj al acestei cărți […], ci și creatorul ei, așa că înțeleg mult mai mult decît eroii mei. Dar dincolo de faptul că sînt creator, sînt și o ființă umană, motiv pentru care trebuie să îndeplinesc și niște funcții sociale. De exemplu, sînt tatăl a doi copii minunați. Nu vreau să-i văd crescînd într-o țară unde tuberculoza este la fel de comună ca sforăiturile, și unde o ceată de cîini de pripas pot rupe în bucăți un om pe strada principală. Însă atitudinea mea față de imigrație nu este de loc aceea a moldovenilor în general. Înțeleg - deși pentru unii din compatrioții mei sună incredibil - că trebuie să muncesc din greu în Canada și că laptele și mierea nu curg nicăieri pe stradă, nici chiar în țările bogate.”
