Anul acesta, pe lista documentarelor reținute pentru Oscar se află unul desre Ucraina, Maidan și răsturnarea lui Ianukovici.
Anul trecut, însă, Oscarul pentru cel mai bun documentar a fost luat de filmul Laurei Poitras despre Edward Snowden, Citizenfour.
Citizenfour e pseudonimul sub care regizoarea Laura Poitas a fost contactată, alături de jurnalistul de la The Guardian, Glenn Greenwald, de un amploaiat CIA, răzvrătit împotriva tehnicilor masive de supraveghere a populației aplicate de guvernul SUA prin acea caracatiță NSA (National Security Agency).
Era vorba, desigur, de Edward Snowden, iar filmul e bazat pe revelațiile filmate în acea săptămână din iunie 2013, într-o cameră impersonală dintr-un hotel din Hong Kong, când agentul prins de remușcări a revelat planetei cea mai vastă operațiune de supraveghere din istorie.
Cum este filmul? E o lecție de jurnalism autentic. In primul rând, documentarul nu poate, evident, aduce nimic nou factual, la doi ani de la revelarea afacerii. Este mai degrabă o reconstituire a felului in care au filmate si s-au petrecut, vreme de o săptămână, în acel hotel sinistru, conversațiile între Snowden si ziaristul care avea să lanseze bomba: Glenn Greenwald (prin care descoperim și că spionajul britanic asupra propriilor cetățeni ai Majestății Sale este în realitate mult mai extins decât cel din SUA).
Edward Snowden stârnește automat admirația, mai ales retrospectiv, acum că în SUA Curtea Supremă a decis că NSA culegea și folosea ilegal acele informații despre cetățeni.Filmul e sobru și elegant. Cu totul altceva decât șleampătul Fahrenheit 9/11 al și mai șleampătului Michael Moore premiat la Cannes în 2004.
E păcat doar că, după atâta sobrietate și eleganță, Laura Poitas nu s-a putut abține de la o mică mizanscenă finală, o secvență în mod vizibil jucată, în care Snowden și Glenn Greenwald comunică față în față prin bilețele scrise, pe care apoi le rup în bucăți sub ochiul camerei, pe masă rămânând la vedere fâșia de hârtie pe care scrie sigla POTUS: President of the United States.
Altminteri, foarte muncit, incluzând chiar și o scurtă scenă filmată la ambasada Ecuadorului din Londra în care apare Julian Assange, refugiat acolo, și al cărui WikiLeaks a organizat fuga lui Snowden din Hong Kong la Moscova.
Asta ne face să-i comparăm pe cei doi și să le comparăm demersurile. Intr-atât cel al lui Snowden e lăudabil, după cum e admirabilă grija pe care o arată în interviuri pentru securitatea oricărei persoane care ar putea fi implicată în revelații (el punând în lumină ceva ilegal, cum a arătat-o decizia recentă a Curții Supreme SUA în legătura cu caracterul ilegal al activităților NSA), cu atât mai mult putem să ne punem întrebări în legătură cu legitimitatea demersului Wikileaks de a publica zeci de mii de emailuri ale ambasadelor, de pildă.
Oare pot funcționa politica și diplomația într-o transparență totală? Care e relevanța publicării bucătăriei interne a unei diplomații sau a unei familii? Este oare transparența totală de dorit?
Sigur, e diferit când o faci conștient. Mă minunez - înfiorându-mă zilnic -, când văd cu câta ușurință oameni, altminteri intregi la minte, lasa pe Internet urme ca niste labe de elefant despre cel mai mic gest pe care l-au facut si cel mai neînsemnat loc pe care l-au vizitat.
„Sînt la terasa cutare si beau asa si pe dincolo”…, informează ei planeta pe Twitter si Facebook, fara sa se gandeasca ca au pierdut deja viitorul proces - inca virtual - in care li se va reprosa alcoolismul si dezinteresul fata de serviciul de care erau presupusi a fi acaparati in acel moment al zilei.
Nu, nu e vorba aici de lipsa lor de pudoare, de care n-ar trebui sa ne pese, ci de a cauta sa intarziem, cit mai e vreme, aplicarea ingrijoratoarei noi ideologii a transparenței totale, cea anunțată și cerută de WikiLeaks. Aceea care cauta sa ne convinga ca atit in viata privata cit si in politica totul trebuie facut pe față, in cea mai mare claritate.
Realitatea este însă exact inversă, si atit in viata privata cit si in politica, micile minciuni duc la marile virtuti. Minciunile ajuta sa supravietuiasca cuplurile si statele. Nici o diplomatie internationala nu poate functiona in ipocritele conditii de transparență trâmbițate de WikiLeaks. Nici un cuplu nu poate supravietui fara ca fiecare din cei doi sa dispuna de zona lui opacă de mici minciuni cotidiene.
In realitate, era transparenței totale e pe cale de a deveni o era a bănuielii. O societate in care fiecare se simte obligat sa pretinda ca nu disimuleaza nimic ajunge sa semene cu acele sate olandeze din zonele calviniste ultrareligioase, unde o sufocanta idologie a transparentei ii impiedica pe oameni sa aiba perdele la ferestre. Toti vecinii trebuie sa-ti vada in permanenta interiorul casei, pentru ca altfel inseamna ca ai avea ceva de ascuns. Iar ceva ascuns nu poate fi decit ceva vinovat.
„Nu-ți voi ascunde niciodată nimic”, mi-a susurat mie odată o ipocrită cu care am trait… puțină vreme… pentru că nemințitul ei permanent era sufocant, o chingă de autocontrol care nu lasa loc pentru amorul de celalalt.
Minciuna e viața. Fara minciună nu am avea arta; literatura nu e decât o nascocire. Transparenta totala nu inseamna comunicare, iar un zid de sticla va ramane tot un zid. Vreau sa traiesc intr-o lume in care atit guvernul cit si iubita ma mint dragastos în lucruri mici, ca sa-mi permita sa ma bucur de virtuțile cele mari.
Asta e însă Assange cu WikiLeaks… Ceea ce a făcut Snowden e de o cu totul altă natură, iar filmul Citizenfour e o frumoasă completare de jurnalism sănătos.
