Puterea de la Chișinău a primit toate avertismentele și recomandările posibile, care ar permite reluarea finanțării externe și readucerea acestui stat pe linia de plutire: le-a formulat Bucureștiul drept condiție a deblocării primei tranșe din creditul promis încă în toamnă, le-a adoptat mai recent, în 13 concluzii, și Consiliul miniștrilor de Externe al Uniunii Europene. Observații de aceeași natură sunt emise cu regularitate de către ambasadele occidentale și de biroul Delegației Comisiei Europene de la Chișinău.
Semnificativ, toate aceste cerințe coincid cu revendicările Forumului Civic din 29 ianuarie, înaintate guvernării, pentru a fi îndeplinite într-un termen de o lună. În cazul în care acestea vor fi ignorate, ca până acum, vor fi reluate protestele, ca singură modalitate de a menține presiunea și de a obține concesii din partea regimului. Putem vorbi, așadar, de o convergență perfectă între exigențele partenerilor noștri externi și așteptările cetățenilor.
Ce îți trebuie ca să-i înlocuiești pe șefii unor instituții compromise, cum ar fi procurorul general, directorul CNA sau guvernatorul BNM, ce legi și regulamente te împiedică să faci ordine în sectorul bancar?... Ai nevoie doar de voință politică. Mai precis, de voința de ați ruina fundamentul vicios al puterii. Un non-sens. Moldova a ajuns un caz clinic, un capitol din antologia comunităților eșuate. Toată lumea bate alarma, toți ne spun cât de gravă e situația, dar „ai noștri” nu vor să schimbe nimic: am încremenit în dezastru.
În Republica Moldova s-a format, de-a lungul celor circa două decenii de independență, un sistem de putere care nu se bazează pe principiile democrației clasice – stat de drept, responsabilitate politică, selecție pe criterii de profesionalism și meritocrație –, chiar dacă formal avem niște instituții croite după tipic occidental. Ele nu funcționează, sunt sabotate chiar de angajații care le populează și se presupune că le servesc.
Azi, dezastrul moldovenesc poartă numele Plahotniuc, dar să nu ne facem iluzii, răul s-a multiplicat și se alimentează dintr-o lungă tradiție națională a eschivei și parvenitismului. Moldovenii nu și-au luat în serios statul pe care l-au proclamat independent acum 24 de ani, s-au obișnuit cu expedientele, cu provizoratul. Ne aflăm într-un contrast izbitor față de țările baltice, care au știut de la bun început ce își doresc și au luptat pentru a-și realiza obiectivele. La noi, pe fundalul unei conștiințe naționale fracturate, s-a instaurat un sistem de clanuri, de înțelegeri informale mai puternice decât legile și instituțiile create în acești ani. Trăim de azi pe mâine, se descurcă fiecare cum poate. Și din această anomie și atomizare socială nu putem ieși.
Se fac tot felul de comparații, dar nu toate sunt valabile. Mafia siciliană, de exemplu, încă mai păstra, la origini, un cod de etică, o autoritate patriarhală și de familie ce nu putea fi de nimeni contestată. Societatea moldoveană se autoreglează fraudulos, avem un „zbor” meschin, balcanic, grefat pe o mentalitate post-sovietică a furtului și minciunii. Ne-a mers vestea de „țara finilor, nașilor și cumetrilor”.
Că arbora lozinci pro-Est sau slogane pro-europene, clasa politică de la Chișinău– „alte măști, aceeași piesă” – a urmărit un singur scop: jumulirea țării și îmbogățirea personală. Ultimii șase ani de guvernare pseudo-democratică au desăvârșit jaful. Ideea de europenitate și democrație a fost crunt afectată. Politicienii sunt percepuți ca o haită de prădători. Nu mai există solidaritate de partid, programele politice, promisiunile față de alegători au fost date uitării. Cine crede că această descriere este exagerată îl rog să contemple „majoritatea absolută” din parlament – un conglomerat de mercenari, de inși timorați, cumpărați cu bucata, racolați în numele stabilității pe care au dinamitat-o înșiși corupătorii din umbră.
Și ce ne așteaptă în 2016? Alte crize, alte tulburări, ne spun serviciile și agențiile internaționale specializate în predicții și analize geopolitice. Suntem într-un blocaj total: reforme nu se fac, pentru că ar submina pilonii regimului oligarhic; alegerile anticipate sunt contraindicate, cel puțin la această etapă, pentru că ar favoriza partidele pro-ruse și Moldova ar putea deveni o federație controlată de Moscova prin regiunile separatiste. Rămâne proiectul Unirii cu România, care este discutat azi mai intens ca niciodată: în media, la adunările publice, în familii. Avem partide, „platforme”, asociații civice care proclamă Unirea ca obiectiv programatic, invocând nu doar „dreptul istoric”, ci și modelul românesc de combatere a corupției. Unirea este văzută ca ultimă șansă de a ne integra în spațiul euroatlantic. „Moldovenii nu sunt capabili să se autoguverneze. Au compromis tot ce se putea compromite!” – auzi mereu această sentință și în cele mai diverse medii.
Dar, pe cât de atrăgătoare și promițătoare, Unirea poate fi o altă iluzie, în sensul în care te invită să-ți delegi responsabilitatea unor instanțe și forțe din exterior, ce urmează să te elibereze din captivitatea propriei mediocrități și nimicnicii. Soluția care vine nu ca urmare a unui efort, a unei strădanii asumate, ci ca un dar, ca un „bonus” de destin, cum ne-a venit și independența, nu are cum să dureze, ne va scăpa printre degete. Pentru că manifestațiile trec, steagurile sunt strânse, iar realitățile rămân aceleași.
Mai ales că ideea Unirii este speculată demagogic, și nu doar de vânătorii de sinecuri și de patrioții de serviciu. Nu sunt puțini cei care vorbesc că oligarhul Plahotniuc („marele iluzionist”!) încearcă să manipuleze ideea Unirii în folos propriu, pentru a dezbina mișcarea protestatară. Abia confruntată cu o puternică mișcare de contestare a actualei guvernări fals pro-europene de la Chișinău, a început și România să înțeleagă că a fost trasă pe sfoară...
De fapt, soluția pentru Moldova ne-a stat mereu la îndemână, deși am refuzat să o recunoaștem. Simbolic, aș formula-o așa: haideți să încheiem cu toții o convenție prin care să ne obligăm să luăm legile în serios, exact cum sunt obligați să respecte șoferii regulamentul circulației rutiere pentru a nu provoca accidente. Haideți să hotărâm că de mâine niciun factor ilegal de influență nu ne va mai forța să ne călcăm pe conștiință, să ne băgăm în scheme, să dăm sau să cerem mită – că suntem miniștri, deputați, judecători, procurori, polițiști, medici sau directori de licee. Haideți să ne promitem că de mâine nu mai furăm, nu mai mințim, nu ne mai batem joc unii de alții. Și să ne iubim țara, nu vorbind, ci muncind... Ca să funcționeze, trebuie să acceptăm cu toții convenția asta și să ne ținem de cuvânt. Și atunci mirajul „statului captiv” se va destrăma, iar moldovenii își vor obține libertatea de a-și făuri viața pe care și-o doresc, alături de frații lor, alături de națiunile civilizate.
Să ne imaginăm că toate acestea ar fi posibile, cum ne îndeamnă John Lennon într-o piesă celebră. Un vis, o utopie? Da, o utopie, dacă-o vom considera ca atare, dacă nu vom avea curajul de a fi ceea ce pretindem că suntem. Dacă-l vom avea, vom fi.
