În expansiunea lui multiplicată infinit de mass media și Internet, limbajul politic a impus două schimbări masive: formalizarea și terminologia inanimată. Formalism înseamnă fuga spre noțiuni, teme și concepte extrem de generale și înalte: binele comun, progresul, prosperitatea, echilibrul. Schimbarea terminologică e mult mai ușor de urmărit. Să trecem la exemple. Mai întîi, acțiunile politice sînt prezentate, contrar definiției lor clasice, ca inițiative prietenoase și consensuale. Polticienii anunță, de pildă, că vor un pact. Cu Chișinăul, cu România, sau cu societatea. Alteori, cînd vorbesc de alternativa pentru Chișinău, România, sau societate, lucrurile par mai animate, dar rămîn la fel de generale. Tot neutre, generale și binevoitoare sînt și asocierile care ar trebui să fie partizane. De pildă, susținătorii Moldovei sau ai Georgiei se grupează în asociații pe care le numesc prietenii Moldovei sau Georgiei și, cu asta, au eliminat - sau cred că au eliminat - bănuiala de părtinire. Cînd o inițiativă sau un program mai larg dă cu oiștea în gard, politicianul vine și anunță spre ușurarea generală că are un plan B, o denumire care aduce prestigiul geometriei și împinge criza spre rezolvări matematice. La fel de neutru e și angajamentul politicianului care vrea să își ia susținătorii alături. El va anunța un parteneriat. Pentru Moldova sau pentru dezvoltare sau pentru Prut. Neutre și obiective sînt și dorințele cele mai adînci ale politicianului care vrea să pună o țară pe calea cea bună. El va prezenta un proiect de țară, unde țara devine un obiect sau o machetă la care se poate lucra ca în atelier. Cu acest prilej, politicianul anunță că inițiază o dezbatere publică națională. Evident așa ceva nu poate exista decît în termenii mecanici în care alegătorii devin școlari și iau cuvîntul pe rînd în aceeași sală de clasă. Cînd trece la treabă, politicianul se înconjoară imediat de termeni care aduc pe scenă obiecte, unelte și instrumente. Astfel, politicianul va invoca nu știu ce sistem fiscal cu două viteze, propunînd publicului să stea cu impozite cu tot într-un automobil. Într-un asemenea sistem, vor acționa clauze legale care vor avea rol de frînă. Mai departe, cutare măsuri privitoare la asistența medicală vor constitui pilonul 1, 2 sau 3, al politicii sociale. Pragul apare și el la treabă ori de cîte ori polticianul vrea să vorbească de limite de salariu. Cînd politicienii vor să spună că nu acceptă cutare pretenții ale altor politicieni apare negreșit linia roșie dincolo de care nu se poate trece. Evident, nu trebuie să se ajungă în asemenea situații și atunci politicianul anunță că e înarmat cu un mecansim de de-escaladare sau de stingere a conflictelor, un soi de extinctor care pune capăt pîrjolului. Peste toate domnește însă imaginea pachetului. Vremea legilor și a deciziilor s-a dus. Orice s-ar hotărî, bine sau rău, în sport, sănătate sau minerit nu poate fi decît o sumă de decizii și legi, adică un pachet. Sugestia e, aici, că pachetul fiind doldora și cu de toate îi va mulțumi obligatoriu pe toți și nu poate fi refuzat. Oricum chiar dacă pachetul e refuzat, politicienii anunță discuții noi, dar numai în formatul 1 sau 2 sau 3 plus ceva. Impresia e, iar, de garanție matematică. E imposibil de crezut că un format care seamănă la nume cu un cifru infailibil poate eșua. Noul inventar al limbajului politic e mult mai vast.
Tendința e, însă, una și aceeși: obiectualizarea. Adică procedeul în care termeni recoltați din realitatea inainmată caută să tranismită impresia de obiectivitate științifică. Politica devine astfel o activitate ascunsă în spatele propriului limbaj. În mod evident, pasiunile și interesele umane rămîn adevărata ocupație a politicii. Numai că, azi, adevărul contradictoriu și pasional al politicii e înțeles ca o culpă și o rușine care trebuie bine ascunse. Grav e că o asemenea intenție e, de fapt, ostilă alegătorului de rînd. Omul pe care se bazează democrația e ținut la distanță. Puțini mai înțeleg adevăratul mesaj al politicianului și asta îi face să vadă aceeași persoană și aceeși lipsă de sinceritate în toți politicienii. Mai mult, omul de rînd are clar în față dovada că politicienii vorbesc păsărește. Excluderea limbajului clar duce la excluderea alegătorului, iar acesta răspunde întorcînd spatele sau luînd decizii radicale și dezordonate. Cercul se închide și ne spune de ce anume schimbarea limbajului politic în ultimii 20-25 de ani e atît de importantă.