Nu am știut că jazz-ul poate fi obiect (și subiect!) de cercetare, să-i zicem așa, științifică (ezitarea vine de la ideea larg răspîndită că muzica e una din artele frumoase), n-am știut așadar că jazz-ul poate fi obiect de cercetare pînă n-am dat de Tord Gustavsen. pianist, compozitor și teoretician norvegian al muzicii.
S-a născut în 1970 la Oslo, e licențiat în psihologie, a studiat jazz-ul timp de trei ani la Trondheim Musikkonservatorium, după care a obținut o licență în muzicologie la Universitatea din capitala Norvegiei, unde a și predat cîțiva ani teorie și pian, ca profesor invitat.
Are o foarte intensă activitate concertistică în diverse formule (duo, trio, cvartet și alte diverse ansambluri), dublată de o numai puțin intensă activitate de cercetare muzicologică.
Citim pe pagina de internet a Tord Gustavsen că principalul său câmp de interes în muzicologie sînt psihologia și fenomenologia improvizației. A publicat mai multe lucrări în care muzica de jazz e studiată pornind de la psihanaliză și filosofie.
A scris o teză pentru obținerea unui titlu academic la Universitatea din Oslo care se numește „Erotismul dialectic al improvizației”.
Dar, oricît de abstracte ar părea aceste preocupări academice ale lui Tord Gustavsen, în mod aproape oximoronic (și cu totul straniu) muzica de jazz compusă de el e ... fredonabilă - poate fi adică memorată ușor, și cântată în minte.
Acesta este un lucru rar în jazz, care e o formă muzicală prin definiție ne-fredonabilă, sau cel puțin nu în sensul în care e fredonabilă, să zicem, muzica ușoară.
Muzica lui Gustavsen nu are însă absolut nimic cu muzica ușoară, ci e un jazz organic, construit ca o narațiune, cu început, desfășurare, punct culminant și sfîrșit.
Dar o narațiune din acel domeniu al suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară - așa cum citim în Dicționarul explicativ al limbii române că înseamnă metafizica, după Sfântul Toma de Aquino.
Piesa se numește „Where Breathing Starts”, iar albumul „Changing Places”
