În seara de 23 februarie, vecinul meu şi oaspeţii săi au sărbătorit zgomotos Ziua Armatei Sovietice. Şi s-au cutremurat pereţii. Şi s-au auzit strigăte de bucurie. Şi s-a dansat, s-a băut, s-a chiuit. Iar o doamnă însufleţită a exclamat în dricul nopţii: S prazdnikom vas, rebeata!
Mărturisesc că am fost şi eu ostaş sovietic, în îndepărtaţii ani 1986-1988, dar nu sărbătoresc nimic pe 23 februarie. Timpul petrecut în cazarma din Rostov pe Don a fost un chin, o umilinţă, o batjocură, de fapt. Am mereu un gust amar cînd îmi amintesc de anii petrecuţi în Armata Sovietică. „Şcoala vieţii”, aşa cum o numesc încă mulţi moldoveni, a fost pentru mine o incursiune într-un tărîm al brutalităţii şi dedovşcinei. Pe deasupra, de ce aş sărbători Ziua Armatei unui stat din care actuala mea ţară – RM – a fugit?
Să constatăm însă că 23 februarie e încă aici o mare sărbătoare. În august, Republica Moldova împlineşte 25 de ani, iar 23 februarie rămîne o zi importantă. Ai impresia, în această zi de februarie, că timpul a încremenit, că Uniunea Sovietică e vie! Aceleaşi reflexe, aceleaşi sărbători!
Explicaţia stă nu numai în faptul că mulţi dintre moldoveni rămîn nostalgici, pro-sovietici sau antioccidentali. Mai există o cauză. Ceea ce s-a construit aici timp de 25 de ani nu e în stare să însufleţească masele, să le provoace sentimentul de mîndrie. De aceea, reflexele vechi rămîn nemuritoare.
