Născută în 1980 la Chișinău. A studiat științe politice și relații internaționale la Universitatea de Stat din Chișinău. A lucrat în ambasada Statelor Unite la Chișinău și la Parlament, a fost producător de emisiuni politice și știri la Publika și Prime. Din 2013 e consultantă și trainer de comunicare în proiecte de dezvoltare finanțate din afara Republcii Moldova.
Luni
Dimineață merg la Bălți. Am o însărcinare de serviciu: să studiez situația social-economică din acest oraș și să văd ce cred locuitorii municipiului despre ea.
Îmi amintesc, la sosire, de ce îmi plac orașele mici. Bălțiul caselor cu două etaje, construite de nemți și români, Bălțiul oamenilor perfect bilingvi și al bisericilor multiconfesionale și multicolore e foarte simpatic. Totuși, luna februarie e o lună seacă, urâtă, în februarie se văd mai bine reclamele tărcate și agresive din piață și gara auto, drumurile sparte, băltoacele de pe trotuare, iar sărăcia miroase a deznădejde. Bălțiul, ca și Chișinăul, e bolnav de sărăcie, în cel mai larg sens al cuvântului. Am câteva întâlniri cu colegi jurnaliști. Optimiști rezervați, îmi arată că și aici, la Bălți, poți face jurnalism. Îi cred pe cuvânt. Vorbim despre servicii publice: educație, medicină, transport, servicii comunale. Căldura e mai scumpă aici decât la Chișinău – deși explicabil, îmi pare o nedreptate, odată ce nivelul de viață și veniturile sunt mai mici.
A propos de nedreptate. La Chișinău, luni, Curtea de Apel menține măsura de arest preventiv pentru 90 de zile pentru fratele meu.
La încheierea celor 90 de zile, va împlini 2 ani în închisoare – fără să fie condamnat. Închid telefonul după discuția cu mama și înghit sec. Obrajii ard. „Poți face ceva și nu faci,” – îmi șoptește vocea interioară. De doi ani purtăm aceste discuții, eu și vocea. „Așa fac toți. De ce nu-l scoți de-acolo, ce, nu știi cum?”
Se vorbește mult despre nedreptățile din justiția moldovenească. Datorită profesiei, eu știu cum se simt cei din sistem când aud ce se spune. Sunt expertă de comunicare și am multe contacte cu sectorul justiției, cu judecători, procurori. Am cunoscut destui oameni onești printre ei. Atunci când fac seminare sau prezentări, eu sunt profesionistă. Istoria mea personală mă privește. Nu fac telefoane, nu cer favoruri, nu admit ingerințe.
Marți
Dimineața, sub ferestrele hotelului sovietic șarmant din Bălți, pompierii fac alinierea. Vorbesc cu o amică pe Facebook. „De ce ai rămas acolo? Ești o curajoasă!”, îmi scrie ea. Zâmbesc. Poate că da, e semn de curaj să petreci o noapte într-o odăiță mică, amenajată în tradiția anilor 80, pentru care ai dat 357 de lei. Hotelul are o aripă renovată recent, unde se fac tot felul de evenimente. La dejun, forfotă mare: se pregătește o petrecere de 23 februarie. „Felicitări cu sărbătoarea!” – salută vesele doamnele de la bucătărie pe toți bărbații ce intră în sală. Eu uitasem ce înseamnă 23 februarie, ziua apărătorului patriei din Armata Sovietică. Noroc că-s la Bălți, să-mi amintesc.
Între timp, la Chișinău, Curtea Constituțională se pronunță asupra duratei maxime a măsurii de arest preventiv. Curtea hotărăște că arestul nu poate depăși 12 luni. Instanțele au 30 de zile la dispoziție pentru a revoca toate măsurile preventive dacă durata acestora depășește un an de zile. Suntem moderat optimiști. Avocata va porni imediat procedurile de rigoare. Radu, fratele meu mai mic, revine acasă.
Radu stă în penitenciarul nr. 13. Îndulcesc „pelinul”, îi spun Kotovski. „Сижу за решеткой в темнице сырой/ вскормленный в неволе орел молодой.” Experiența asta ne-a întărit tuturor armura, într-un mod cam pervers și brutal. Unii spun că e rușine să vorbești pe această temă. Eu nu văd niciun motiv de rușine. Miercuri, în coletul cu mâncare pregătit de mama, Radu va primi și varianta tipărită a hotărârii de azi.
Afară plouă, îmi dau lacrimile. Plâng cu sughițuri, probabil pentru prima dată de la moartea lui tata. Fratele meu revine, în curând, acasă. Mulțumesc, dragă Curte Constituțională!
Miercuri
Dimineața am o întrevedere de lucru la Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești. Am sarcina să evaluez calitatea comunicării acestei organizații și necesitățile de asistență ale profesiei. Voi, de exemplu, ce credeți despre executori? Oamenii acestei profesii au o reputație proastă și nejustificată, construită din frânturi de știri, sentimente de nedreptate agravate de sărăcie, și din neîncrederea cronică în justiție. Sunt multe de făcut aici, iar eu sunt convinsă că executorii trebuie să-și poată face munca pentru ca justiția să fie dusă până la capăt. Ce folos dintr-o hotărâre de judecată dacă ea nu-i pusă în practică?
La prânz, mă întâlnesc cu un amic editor. El a produs recent, cu mare efort și sacrificiu, prima antologie de pictură moldovenească. Cred că am cumpărat vreo 10 albume până acum, și le-am tot dăruit prietenilor. Mai iau două. Îmi promit că un album, în sfârșit, rămâne și în biblioteca mea.
Joi
Ce noroc de mine să scriu jurnal la radio Europa Liberă anume în această săptămână! Ziua se dovedește, din nou, istorică. În prima ședință plenară din acest an, deputații votează rapid, fără vorbă, Legea Procuraturii – în redacția agreată de autori și experții care i-au consiliat. Știu cel puțin câteva birouri în Chișinău unde trebuie să se fi deschis câte o șampanie pentru votul din parlament. S-a lucrat mult, s-au dat mari bătălii birocratice și politice pentru această lege.
Și pachetul legislativ pe sistemul de integritate, menit să transforme CNI într-un instrument cu adevărat funcțional, compus din 30 de comisari Cattani, e votat în prima lectură. Deci nu a dospit chiar degeaba în sertar o jumătate de an. În scurt timp, va ajunge în Parlament și legea privind reorganizarea hărții judiciare. Viteza cu care se fac schimbări în sistemul justiției e amețitoare. Și da, e mare mare nevoie de aceste schimbări.
Ședința s-a încheiat fără proteste. Ele vor fi, dar vor fi altădată. Îmi amintesc de o discuție purtată cu un tânăr polițist la Bălți. „Dacă ați ști cât de mult m-am săturat de proteste. Joi iarăși suntem convocați la Chișinău,” mi-a spus el. Sper că a reușit să mânânce măcar o supă fierbinte.
După program, ies la povestit cu o veche cunoștință, în vizită de la Bruxelles. Colega e parte a Misiunii europene de monitorizare a justiției - solicitată toamna trecută de premierul de atunci Streleț și speakerul Candu - care va produce, până la sfârșit de martie sau început de aprilie, recomandări concrete pentru autoritățile moldovenești.
Vorbim despre evoluțiile din ultimii ani din Moldova și mă prind asupra gândului că și eu pun speranțe pe europeni și alți parteneri externi, pe capacitatea lor de a face presiuni și a negocia reforme cu guvernarea noastră. Într-o familie săracă și nefuncțională, unde unii fură de la alții din farfurie, vine vecinul, organizat, responsabil și matur, să facă pace.
Vineri
Corneliu Gurin demisionează din funcția de Procuror General. Prietenii mei jubilează pe Facebook. Mie însă îmi pare că Gurin în sfârșit poate respira ușurat. O spunea și Igor Boțan, și sunt de acord cu el: Corneliu Gurin venise cu un singur scop la Procuratură. Acceptase provocarea de a-și mânji reputația într-un sistem profund contestat numai pentru ca să ducă la capăt reforma. Dacă lucrurile stăteau altfel în ultimii ani, dacă crizele politice nu tăiau din încrederea oamenilor în guvernare și nu desființau sprijinul financiar extern, poate rămânea să promoveze și legile aferente, și modificările respective în Constituție. În fine, istoria nu se judecă. Dar, personal, apreciez sacrificiul reputațional pe care și l-a asumat acest om, astăzi judecat de mulți pentru lucruri pe care nu le-a făcut.
Dar să revenim la muncă. Profesia de comunicator e un fel de jonglat între realitate și fantezie. Operăm cu noțiuni aproape magice, cu trucuri și șiretlicuri. Triem cuvinte, folosim simboluri, generăm reacții emoționale. De exemplu: nu repeta acuzația, pentru că o validezi. Sau: învață să vorbești în fraze complete de 15 secunde, preferabil fără cuvinte de specialitate, pentru că așa le e comod jurnaliștilor de la TV. Un om onest și bine intenționat, dar prost vorbitor, inevitabil pierde bătălia publică cu un șarlatan vorbăreț. Simplificăm mesajele, le înfrumusețăm cu imagini, grafice și culori, ca să facem înțelegerea mai simplă, mai distractivă. Simplificăm realitatea pentru ca ea să fie clară și explicabilă și celor mai nepregătiți oameni. Gândim și vorbim în cuvinte cheie, în lozinci: miliardul înapoi, Plahotniuc la dubă, mâna Moscovei, Țopii interlopi, Șhorhei. Într-un spațiu informațional suprasaturat, rămâne loc doar pentru atât.
Acum câteva luni, Hillary Clinton invita tinerii americani să descrie ce cred despre creditele pentru studii – iar unii au de plătit sute de mii de dolari - în trei emoticoane. Trei emoticoane. Voi ce emoticoane ați alege pentru a descrie ce credeți despre Moldova? Față tristă, pahar de vin, față veselă? Sau poate: față tristă, avion, palmieri?
Dar simplificând mesajele, pierdem din conținut. Nu putem înțelege din trei emoticoane cum funcționează undele gravitaționale, prezise de Einstein și confirmate recent. Nu avem cum să aflăm dintr-o poză cu citat cum va afecta o lege complexă viața noastră de mai departe. Nu realizăm dintr-o lozincă înfierbântată, acuzatoare, cum să ne apucăm de lucru și să devenim stăpânii propriilor noastre vieți.
Comunicarea publică a preluat regulile comunicării politice, unde cetățeanul e tratat ca alegător, căruia i se iartă orice, și care poate doar cere, fără să dea în schimb altceva decât un vot în alegeri. Dar munca de cetățean presupune responsabilitate, maturitate în decizii. Cum să învățăm aceste lucruri dacă alegem să consumăm mai mult pretenții?
Soluția mea este să-mi fac timp pentru ore de liniște, pentru interviuri și lecturi de specialitate. Încerc să consum mai puțină media și mai puține rețele sociale. Și iert, știind că nimeni nu e perfect. Haideți să ne iertăm și să lucrăm împreună. Avem de trăit o viață alături unii de alții.