Robert Kaplan e - cum se zice dacă vrei să ferești un autor de propriile idei sau de lipsa lor - un autor interesant. Kaplan face un lucru inedit: revine la tradiția geopoliticii de la sfîrșitul secolui XIX și începutul secolului XX - un amestec pitoresc și educativ și geografie, istorie din care figuri notabile ca Halford Mackinder au încercat să extragă concluzii de natură politică. Cărțile lui Kaplan sînt pline de curiozități, informație și, uneori, afirmații incitante. Însă prospețimea acestor cărți e prea mult rezultatul lipsei de antrenament și informație ale unui public demult dezlipit de buna cunoaștere a lumii, mai ales în zonele ei marginale și obscure. De fapt, Kaplan e, mai curînd, o bună sursă de speculație și delectare, dar nu un ghid serios de politică externă. Incursiunile lui Kaplan în culturi și istorii uitate sau minore sînt suprinzător de datoare clișeelor ideologice ale zilei. Iată, de pildă, considerațiile lui Kaplan despre Moldova, rezumate într-un interviu acordat Europei Libere și expuse pe larg într-o carte recentă despre spațiul istoric românesc.
Vorbind de locul și rolul Moldovei în istoria politică a vremurilor noastre, Kaplan pornește de la constatarea după care fidelitățile naționale diferite ale moldovenilor decid totul sau aproape totul. Astfel, forțele interne de orientare pro-românească, rusă, ucraineană sau turcă trag în direcții diferite și asta împiedică apariția unei identitități naționale propriu zise, ceea ce împiedică, mai departe, dezvoltarea unor instituții solide, ceea ce explică, în mare parte, domnia corupției și, în cele din urmă, slăbiciunea statului. Pare clar și logic, dar nimic nu e obligatoriu în această descriere care nu forțează, de altfel, prea adînc și se mulțumește să constate lucruri ușor vizibile. E de spus, în primul rînd, că Moldova nu e într-o situație unică. Caracterul multietnic al unei societăți nu e o premieră și nu duce direct la dezordine și slăbiciune. Elveția e primul exemplu care vine în minte - un stat cu instituții recunoscute și stabile, fără corupție notabilă și strict reglat de domnia legii. Dimpotrivă, omogenitatea etnică nu garantează mare lucru. Și primul exemplu care vine în minte e Italia - un stat în care diversitatea regională e mare fără să fie și etnică, iar instituțiile sînt slabe și corupte.
La capitolul soluții, Kaplan recomandă Moldovei întărirea instituțiilor și eliminarea corupției, deși nu e clar cum s-ar putea face așa ceva, din moment ce succesul e interzis de chiar teoria lui Kaplan despre rolul fidelităților naționale divergente. Cel puțin un lucru e clar: Moldova nu va reuși și nici n-ar trebui să reușească să își naționalizeze minoritățile. Kaplan lucrează într-o manieră tipică pentru o parte destul de însemantă a politologiei occidentale care pornește la treabă confundînd cauzele cu efectele. Observatorul occidental vede, de bună seamă, că Moldova e un stat corupt și decide că alinarea poate veni doar din eliminarea acestei probleme. Însă, în acest punct, analiza intră în pană. Observatorul crede, așa cum o face Robert Kaplan, că eliminarea corupției se poate face relativ simplu: prin eliminarea corupției. De ce? Pentru că, în acest tip de analize, corupția e și efect și își e și cauză. Așadar corupția e ceva generat de corupție. Cum nimeni nu poate susține în mod deschis această formulă, cercetările merg spre constatări superficiale care asociază corupția, de pildă, cu problemele datorate minorităților naționale. Asta face, de pildă, Kaplan. Acest aparat teoretic slab și redus explică de ce politologia și politica occidentală aplicată la Moldova și la multe alte state ale estului e vinovată de circularitate. Adică, așa cum se spune în cuvinte simple, se învîrte în jurul cozii. Pe scurt, corupția e, într-adevăr, o problemă uriașă, dar doctorii nu fac altceva decît să asigure bolnavul că e foarte bolnav și să îi pună sever în vedere că trebuie să se facă bine. Unde e veriga lipsă în aceste teorii care sfîrșesc invariabil cu aceleași recomandări ani-corupție și revin la ele, în valuri, de 25 de ani încoace?